Prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de al doilea război mondial, la articolul al II-lea, România era obligată la plata unor despăgubiri de război către URSS în valoare de 300 milioane dolari, pentru distrugerile pe care Armata Română se estima că le-a făcut în prima parte a războiului, în campania de pe frontul de Est. AStfel, URSS a preluat din România resurse estimate la această valoare prin Sovromuri, în mod direct, dar şi în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor sovietice la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase din ţară. A fost vorba, totuşi, de o vină a României (războiul antisovietic) şi de obligarea României la plata acestei despăgubiri de război printr-un act juridic cu statut de drept internaţional.
Prin comparaţie azi, când cele mai valoroase resurse ale României, mineralele, gazele, pădurile etc., sunt luate pe mai nimic de către companii occidentale dubioase, când societăţile care exploatează resursele României, spre deosebire de sovromuri, sunt cu capital integral străin, iar statul român nu are aici nimic și primește doar redevențe derizorii, când se încheie contracte absolut dezavantajoase pentru România, tot cu companii private occidentale, pentru achiziţioanarea de echipamente militare scumpe şi învechite etc. – azi nu suntem constrânşi de vreun act juridic internaţional, ci suntem pur şi simplu la cheremul SUA & UE, care chipurile ne asigură „securitate” prin integrarea în NATO, dar ne pretind în schimb resurse şi bani, ceva ce în lumea interlopă se numeşte taxă de protecţie.
Cu alte cuvinte, prin anii ’50 am plătit către URSS despăgubiri pentru un război care a avut loc şi pe care URSS l-a câştigat, în schimb azi plătim către noile imperii taxe de protecţie, în eventualitatea unui război care nu a avut încă loc, iar dacă va avea cândva loc, nu se ştie cine o să-l câştige, NATO sau potenţialii ei adversari. Adică trebuie să dăm pe degeaba către firme din SUA & UE gaze, lemn şi o mare parte a banilor adunaţi la buget. Azi nu există la bază un act juridic care să ne constrângă la aşa-ceva, ci există doar şantajul şi ameninţările venite pe căi oculte din partea SUA & UE, precum şi lipsa de coloană vertebrală, servilismul, venalitatea şi corupţia clicii politice româneşti (...).
În cazul sovromurilor, participaţia statului român fiind de 50%, şi beneficiile care reveneau părţii române erau, cel puţin teoretic, tot de 50%. Cu toate că sovromurile funcționau de pe poziţii de forţă, totuşi cota care revenea părţii române nu cobora, după toate calculele, sub 40%. Putem compara această cotă cu redevențele ce ni se impun azi, plecând de la 3,5%? Fostul lider PSD Liviu Dragnea a încercat să obțină ceva mai mult, dar a fost băgat la pușcărie, sub pretextul unui pretins abuz în serviciu, iar lucrurile au rămas ca mai-nainte.
Paradoxal şi ca o ironie a istoriei, afacerile cu sovieticii de pe vremea lui Stalin erau mai cinstite şi mai avantajoase pentru România, decât cele încheiate cu colonizatorii „democraţi” de azi. Sovromurile au creat mai multe zeci de mii de locuri de muncă. După urma sovromurilor, patrimoniul acestora a rămas în proprietatea statului român: lucrări de infrastructură, căi ferate, drumuri, rafinării, conducte petroliere subterane, utilaje, mijloace de transport, cartiere de locuinţe muncitoreşti. Ce va rămâne însă de pe urma marilor companii multinaționale, care exploatează în prezent sau urmează să exploateze resursele naturale ale României?
Sursa : https://issuu.com/seed11/docs/globalismul_pdf , pag. 122.130
