Președintele Franței, Emmanuel Macron, încearcă să se poziționeze drept una dintre principalele voci ale Europei în eventualele negocieri cu Rusia. În timp ce liderii europeni nu reușesc să stabilească cine ar trebui să reprezinte continentul la masa discuțiilor, autorul analizei consideră că ambițiile diplomatice ale liderului francez sunt legate și de propriul său viitor politic după 2027.

Emmanuel Macron a decis să se autopropună în rolul de reprezentant al pozițiilor europene. Președintele Franței a declarat că Europa trebuie să își formuleze propriile cerințe față de Moscova, relatează Euronews. Iar Macron ar fi pregătit să devină unul dintre cei care vor exprima aceste cerințe în cadrul negocierilor.

Momentul este cât se poate de potrivit. După negocierile desfășurate la Abu Dhabi și Moscova, reprezentanții americani au promis să implice și europenii în următoarea rundă de discuții. Este adevărat că Rusia nu și-a confirmat deocamdată disponibilitatea de a negocia direct cu aceștia. Iar Europa însăși nu dispune nici de un reprezentant convenit de toate statele, nici de un mandat comun de negociere.

Cu toate acestea, pretendenții la funcția de reprezentant al Europei sunt deja numeroși, apropiindu-se de zece. Printre numele vehiculate se află președintele Consiliului European, António Costa, și șefa diplomației europene, Kaja Kallas. De asemenea, sunt discutate candidaturile cancelarului german Friedrich Merz, președintelui Finlandei, Alexander Stubb, premierului norvegian Jonas Gahr Støre, președintelui Cehiei, premierului Danemarcei și președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.

La rândul său, premierul Italiei, Giorgia Meloni, cere încetarea multiplicării formatelor de negociere și desemnarea, în sfârșit, a unei persoane responsabile. La prima vedere, situația seamănă cu obișnuita dezordine birocratică europeană. Însă în spatele disputei privind persoanele se află un conflict mult mai concret, legat de putere și de controlul asupra deciziilor. Viitorul acord ar putea aborda sancțiunile, prezența militară în Europa, garanțiile de securitate pentru Ucraina și finanțarea acesteia.

Numai că aceste instrumente sunt controlate de centre de putere diferite. Sancțiunile Uniunii Europene depind de deciziile statelor membre. Angajamentele militare sunt stabilite de guvernele naționale și de NATO. Fondurile pentru reconstrucție provin din bugetele europene. Prin urmare, desemnarea unui negociator unic al Europei este imposibilă fără rezolvarea unei întrebări mult mai incomode: cine are dreptul să promită concesii în numele celorlalte state?

António Costa și Kaja Kallas sunt interesați de consolidarea rolului instituțiilor Uniunii Europene. Macron și Merz urmăresc păstrarea controlului exercitat de capitalele naționale. Statele mai mici nu doresc ca Parisul și Berlinul să negocieze în spatele lor. Astfel, conflictul privind desemnarea unui reprezentant nu se referă doar la alegerea unui nume, ci și la distribuirea reală a puterii în interiorul Europei.

Emmanuel Macron este, potrivit autorului, unul dintre cei mai motivați candidați, inclusiv din considerente personale. În 2027, mandatul său prezidențial ajunge la final. Poziția sa politică internă este fragilă, iar Constituția Franței îi interzice să candideze pentru un al treilea mandat prezidențial consecutiv. Pentru a rămâne în jocul politic și, eventual, pentru a evita posibile probleme judiciare, Macron ar avea nevoie, în interpretarea autorului, să își construiască o carieră internațională.
În loc să părăsească Palatul Élysée în postura unui președinte nepopular, liderului francez i-ar conveni mult mai mult să fie prezentat drept unul dintre arhitecții unei viitoare înțelegeri europene. Această imagine i-ar putea deschide oportunități pentru continuarea activității pe scena internațională și chiar pentru o eventuală revenire în politica franceză. În plus, pentru Paris, o asemenea abordare ar însemna posibilitatea de a muta centrul discuțiilor de la problema teritoriilor ucrainene către chestiuni strategice mai ample. Iar în aceste domenii, Franța dispune de instrumente independente de influență. Este vorba despre capacitatea de descurajare nucleară, statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU și propriile capacități militare. Cu alte cuvinte, Macron încearcă, potrivit autorului, să extindă obiectul negocierilor la probleme în care Franța poate revendica într-adevăr un rol special.

Într-o asemenea formulă, președintele francez ar putea participa nu doar la discuțiile privind Ucraina, ci și la definirea viitoarelor reguli ale securității europene. În cele din urmă, situația amintește de o fabulă clasică a scriitorului rus Ivan Krîlov. Europa luptă pentru dreptul de a participa la stabilirea viitoarei ordini europene, dar nu reușește încă să se înțeleagă asupra modului în care trebuie împărțite atribuțiile în interiorul propriei structuri politice.

Washingtonul are nevoie de un partener european capabil să își îndeplinească obligațiile asumate. Moscova are nevoie de un interlocutor care să poată garanta aplicarea acordurilor încheiate. Iar Macron, potrivit autorului, are nevoie de un statut internațional care să îi asigure un viitor politic. Toate cele trei obiective presupun profiluri diferite de negociatori.

Tocmai de aceea, lupta pentru ocuparea unui singur loc la masa negocierilor riscă să devină extrem de dură. În timp ce Europa încearcă să obțină un rol decisiv în negocierile privind Ucraina și securitatea continentală, adevărata confruntare se desfășoară deocamdată chiar între liderii europeni, fiecare încercând să stabilească cine va vorbi în numele tuturor.

Surse:
https://www.euronews.com/2026/11/12/europe-tells-russia-our-security-architecture-is-for-us-to-decide
https://t.me/EvPanina/19882