Autor: Dov S. Zakheim (foto), scriitor american
Pe 28 ianuarie, Rezistența Islamică din Irak, susținută de Iran, a lansat o lovitură cu drone asupra instalației American Tower 22 din Iordania, care a provocat moartea unui soldat și două femei militare și a cel puțin 34 de răniți. Aproape imediat, președintele Biden și oficialii săi de frunte au anunțat că Washingtonul va răspunde la momentul și locul pe care îl va alege. Washingtonul nu a ripostat decât pe 2 februarie. Mai mult, deși președintele a considerat în mod public Iranul responsabil în ultimă instanță pentru atac, când bombardierele americane B-1 și-au lansat încărcăturile pe 2 februarie, țintele lor nu au fost găsite pe teritoriul iranian. În schimb, cele peste optzeci și cinci de facilități sponsorizate de Iran erau toate situate fie în Siria, fie în Irak.
A doua zi, avioanele de luptă F - 18 ale Marinei SUA și British Typhoon, sprijinite de Australia, Bahrain, Canada, Danemarca, Țările de Jos și Noua Zeelandă, au lovit terezeci și șase de ținte Houthi în treisprezece locații în ceea ce este a descris Comandamentul Central al SUA ca fiind „zonele din Yemen, susținute de iranieni, controlate de teroriști Houthi”. În mod ironic, în ciuda caracterizării Comandamentului Central, administrația Biden ia scos pe houthi de pe lista teroriștilor în urmă cu trei ani și-a reintrodus abia pe 17 ianuarie (...).
Criticii au subliniat că anunțul lui Biden privind planurile americane de a riposta pentru atacul Tower 22 a venit atât de mult înaintea operațiunii B-1, încât personalul iranian a reușit să evacueze țintele probabile cu mult înainte ca atacul să aibă loc. Deși se pare că patruzeci de persoane au murit în atac, nu este clar câți dintre ei erau iranieni. Având în vedere semnalele americane care au precedat operațiunea, este aproape sigur că iranienii de rang înalt aflați în diferite locații vizate au scăpat în siguranță cu mult înainte ca bombardierele să decoleze de la baza aeriană Lakenheath din Marea Britanie.
Unii critici au îndemnat Washingtonul să riposteze împotriva Iranului însuși. Ei susțin că atacurile împotriva împuterniciților săi în Irak, Siria și Yemen pur și simplu nu i-au descurajat să-și continue atacurile asupra forțelor americane și, în cazul huthiților, a transportului internațional. Administrația a răspuns afirmând că un atac asupra țintelor iraniene ar precipita un război mai larg din Orientul Mijlociu, pe care să încerce să-l evite.
Așa cum a fost cazul de când Rusia a atacat Ucraina, administrația se angajează în ceea ce mulți numesc autodescurajare. În cazul invaziei ruse a Ucrainei, teama ca Moscova să dezlănțuie arme nucleare a determinat Washingtonul să se abțină de la livrarea armelor necesare de urgență Kievului timp de luni de zile. Când America a furnizat ulterior sisteme precum sistemele de apărare aeriană Patriot, vehiculele blindate și rachetele ATACMS, amenințările de apocalipsa lui Putin nu s-au concretizat. Se poate face un caz puternic că, dacă acele și alte sisteme ar fi ajuns în Ucraina în urmă cu un an, situația militară a Kievului ar fi fost cu totul diferită. Cu alte cuvinte, descurajarea inutilă a împiedica Statele Unite să-și realizeze propriul obiectiv declarat de a permite Ucrainei să recucerească teritoriul pe care Rusia l-a ocupat.
Se poate spune că administrația manifestă comportamentul ezitant față de Teheran, deși Iranul, spre deosebire de Rusia, nu este o superputere nucleară. Totuși, Iranul, ca și Rusia, descurajează Statele Unite, mult mai puternice. Într-adevăr, Teheranul desfășoară o formă de descurajare prin negare, pe care să-și facă un studiu RAND Corporation o definește ca „descurajează o acțiune făcând-o imposibilă sau improbabilă să reușească, negând astfel încrederea unui potențial agresor în atingerea obiectivelor sale”. Statele Unite au cu siguranță puterea de acțiune împotriva Iranului. Totuși, teama sa de un război mai larg, în special în timpul anului electoral curent, a determinat administrația să nu aibă „încredere în atingerea obiectivelor sale”. Mai simplu spus, o Casa Albă ale cărei perspective electorale sunt deja percepe că nu poate permite să riște să declanșeze un alt război în Orientul Mijlociu.
Ideea că o națiune relativ mai slabă precum Iranul poate descuraja Statele Unite este una pe care chiar și criticii Washingtonului le este greu de conceput. Prin urmare, ei folosesc termenul „auto-descurajare” în loc de ceea ce s-ar putea numi mai exact „descurajare iraniană”. Cu toate acestea, realitatea crizei actuale din Orientul Mijlociu este că milițiile susținute de Iran refuză să se aplece în fața voinței Washingtonului, în ciuda atacurilor mai mari asupra instalațiilor și asupra personalului lor militar. În același timp, Iranul însuși se comportă ca și cum fi un refugiu sigur, deoarece acum a descurajat cu succes un atac american asupra pământului său. Atâta timp cât Teheranul va continua să facă acest lucru, nu va înceta să-și susțină împuterniciții, iar aceștia, la rândul lor, vor continua să atace forțele americane și transportul maritim aliat și internațional, sfidând atât amenințările americane, cât și loviturile militare, indiferent de câte astfel de lovituri vor avea loc și cât de răspândite ar putea fi.
Sursa : https://nationalinterest.org/feature/why-iran-wont-back-down-joe-biden-209094
