Autor: Miguel Santos Garcia (foto), scriitor portorican

Președintele SUA, Donald Trump, a declarat că SUA vor conduce Venezuela, dând impresia că noua președintă a Venezuelei, Delcy Rodriguez, care a fost vicepreședintele până la răpirea lui Maduros, va executa ordinele SUA. La câteva ore după conferința de presă a lui Trump, Delcy Rodriguez a ținut un discurs adresat națiunii sud-americane, în care a precizat că consideră Statele Unite un invadator ilegal care trebuie respins. Sfidarea ei față de Trump a arătat clar că planurile lui Trump de a invada și conduce Venezuela ca o pradă americană se vor confrunta cu mult mai multe obstacole decât a sugerat el în conferința de presă de sâmbătă, în care a declarat victoria în Venezuela.

Discursul lui Delcy Rodríguez, în care condamnă SUA drept invadator ilegal, ar putea fi un act performativ strict în conformitate cu partea sa într-un acord clandestin. Furia ei publică și jurămintele de rezistență oferă o acoperire politică esențială, permițându-i să își mențină credibilitatea și autoritatea în fața bazei și armatei bolivariene, respectând în același timp în mod privat termenii care au permis înlăturarea lui Maduro. Această demonstrație calculată de sfidare asigură arhitectura guvernului venezuelean care a supraviețuit poate gestiona tranziția, poziționându-l pe Rodríguez ca lider al „rezistenței” mai degrabă decât colaborator într-o capitulare negociată.

Trump a invocat, de asemenea, o serie de detalii operaționale specifice privind acțiunea militară din Venezuela, subliniind că, deși mai mulți agenți ai forțelor speciale americane au fost răniți, nu au existat victime americane. Potrivit lui Trump, asaltul a valorificat o putere aeriană copleșitoare, cu aproximativ 150 de aeronave desfășurate pentru a controla cerul și a răspunde oricăror amenințări, deși un avion cu aripi fixe și mai multe elicoptere au suferit daune reparabile. O cheie a presupusei viteze și succes a operațiunii a fost distrugerea anterioară a sistemelor de apărare aeriană venezuelene, care au permis elicopterelor forțelor speciale să ajungă la ținta lor fără obstacole. Cu toate acestea, în ciuda faptului că Venezuela deținea sisteme avansate de apărare aeriană, precum S-300 și MANPADS portabile utile împotriva elicopterelor, armata venezueleană nu le-a desfășurat împotriva asaltului american. Trump a concluzionat afirmând că Statele Unite și-au menținut opțiunea de a executa lovituri suplimentare împotriva Venezuelei, dacă este necesar.

Narațiunea meticulos elaborată a unui raid militar îndrăzneț, completată cu detalii operaționale specifice și povești de eroism, servește unui scop politic crucial, acela de a ascunde scenariul mult mai probabil al unei capitulări negociate a Venezuelei. Glorificând spectacolul violent al unei capturi, relatarea suprimă în mod activ adevărul incomod că succesul operațiunii a necesitat aproape sigur și a rezultat dintr-un acord prealabil cu facțiuni puternice din cadrul regimului Maduro. Această subliniere a forței copleșitoare maschează o înțelegere din culise, în care elitele regimului, în special din cadrul armatei și serviciilor de informații, l-au schimbat pe președinte în schimbul garanțiilorpropriei siguranțe, supraviețuirii politice și protecției împotriva urmăririi penale, transformând o potențială invazie sângeroasă într-o tranziție gestionată care a servit atât puterii invadatoare, cât și structurii de putere existente, în detrimentul unei narațiuni revoluționare.

Totuși, întrebarea de ce Rusia și China nu își pot proteja partenerii percepuți poate primi astăzi răspuns cu o altă întrebare, și anume de ce nu a luptat armata venezueleană împotriva SUA? Întrebările interconectate legate de motivul pentru care puterile globale precum Rusia sau China nu își pot proteja partenerii și de ce armatele locale refuză uneori să lupte arată un factor fundamental în relațiile internaționale: calculul puterii este în cele din urmă local, național și profund personal.
În cazul Venezuelei, în ciuda anilor de sprijin politic, economic și retoric din partea Moscovei și Beijingului, inclusiv vânzări de arme, exerciții militare comune și protecție diplomatică la ONU, acorduri economice, armata venezueleană nu a implementat o apărare convențională atunci când s-a confruntat cu amenințarea palpabilă a intervenției SUA. Acest lucru nu s-a datorat unui eșec al angajamentului Rusiei sau Chinei în acel moment, ci mai degrabă pentru că loialitatea principală a guvernului și armatei venezuelene era față de propria supraviețuire instituțională și stabilitatea statului pe care îl întruchipează. Pentru ofițerii superiori, un război împotriva Statelor Unite nu era o luptă ideologică câștigabilă, ci un act suicidal care ar garanta distrugerea lor și prăbușirea națiunii.

Această dinamică expune limitările severe ale protecției „percepute ca aliați” într-o lume unipolară, sau acum multipolară. Rusia și China pot oferi factori de descurajare, linii de salvare economice și acoperire diplomatică, dar nu își pot transplanta voința în structurile de comandă ale națiunilor suverane. Protecția pe care o oferă există într-o anumită bandă de bandă, este puternică împotriva sancțiunilor, puternică în conflictele prin intermediari unde controlează terenul, ca în Siria pentru Rusia, și puternică în furnizarea instrumentelor de securitate internă, însă atinge o linie roșie dură în confruntarea militară directă, convențională, cu Statele Unite. Pentru Caracas, Moscova și Beijing au fost surse de rezistență împotriva schimbării de regim, nu garanți ai victoriei într-un război fierbinte. Când a fost prezentată alegerea finală între capitulare și anihilare, puterea locală a ales să se păstreze, înțelegând că partenerii săi mari puteri nu vor escalada și probabil nu vor putea escalada într-un război mondial în numele ei.

Mai mult, exemplul venezuelean subliniază faptul că însăși natura alianțelor percepute este adesea asimetrică și tranzacțională. Pentru Rusia și China, Venezuela este un nod strategic într-o competiție mai amplă, un punct de sprijin în curtea Americii, o sursă de acorduri energetice și un simbol al rezistenței la hegemonia occidentală. Pentru armata venezueleană, însă, principala datorie este față de integritatea teritorială a națiunii și propria continuitate instituțională. Atunci când se materializează o amenințare externă de forță copleșitoare, beneficiile ideologice și tranzacționale ale alianței îndepărtate pălesc în fața realității imediate a supraviețuirii. Nicio cantitate de propagandă rusească sau împrumuturi chinezești nu poate convinge un general să-și ordone trupele să intre într-o bătălie în care vor fi anihilate, invitând la ruina totală a țării lor, în beneficiul geopolitic al unui partener aflat la o jumătate de lume distanță.

În cele din urmă, chestiunea protecției se întoarce la esența suveranității și a interesului. Rusia și China își protejează aliații în măsura în care acest lucru le servește intereselor strategice și nu riscă o escaladare catastrofală. Nu sunt garanți ai securității globale în modelul unui tratat de apărare reciprocă precum NATO. În schimb, armatele unor națiuni precum Venezuela nu sunt forțe mercenare pentru puteri străine, ci sunt instituții naționale cu un instinct profund înrădăcinat de autoconservare. Prin urmare, incapacitatea de a proteja nu este întotdeauna un eșec al protectorului, ci mai adesea o reflectare a unei realități reci, locale, conform căreia, atunci când se confruntă cu o confruntare existențială, cei protejați vor acționa în cele din urmă în propriul interes național perceput, care poate fi să se retragă, nu să poarte un război sortit eșecului de dragul prestigiului unui patron îndepărtat. Retragerea armatei venezuelene nu a fost o trădare a Moscovei sau a Beijingului, ci o afirmare definitivă a acestei logici sobre și neiertătoare.

Prăbușirea uluitoare a rezistenței Venezuelei la o intervenție militară americană, fără o luptă defensivă majoră și coordonată, poate fi cel mai bine înțeleasă ca un eșec catastrofal al „rezilienței regimului”. Acest concept este acum subliniat tragic de prăbușirea paralelă și finală a Armatei Arabe Siriene și a regimului Assad la sfârșitul anului 2024. Comparația dintre Caracas și Damasc dezvăluie un factor, acela că, în timp ce coeziunea internă a unei armate poate evita colapsul ani de zile, ca în Siria, rezistența sa finală împotriva amenințărilor interne și externe combinate depinde de un calcul fragil al patronajului străin și de disponibilitatea liderului de a lupta până la moarte. Ambele cazuri demonstrează că, atunci când acest calcul se înclină, voința instituțiilor militare și guvernamentale de a se sacrifica pentru lider se evaporă, prioritizând propria continuitate sau supraviețuire.

În Venezuela, forțele armate au fost structurate ca un instrument de control politic intern și patronaj, nu pentru apărare externă existențială. Forțele Armate Naționale Bolivariene (FANB) au fost transformate sub conducerea lui Hugo Chávez și Nicolás Maduro , misiunea lor principală mutându-se către garantarea revoluției socialiste. Loialitatea a fost obținută prin controlul industriilor de stat, dar atunci când s-au confruntat cu un atac direct al SUA, această configurație s-a dezintegrat. Pentru ofițerii superiori, alegerea era între supraviețuirea personală și instituțională și anihilarea sigură. FANB nu avea un angajament profund, sacrificial, față de Maduro personal, deoarece principala lor loialitate era față de aparatul de stat. Când acest aparat a fost decapitat fie prin dispariția sa, fie prin acordul încheiat în contextul unui ultimatum prezentat de SUA, voința instituțională de a lupta s-a evaporat și au ales să păstreze învelișul statului.

În Siria, sprijinul rusesc și iranian a fost decisiv timp de peste un deceniu, dar a fost condiționat de existența unei entități locale viabile, combative. Rusia putea oferi azil, dar nu ar fi purtat un asediu urban sortit eșecului asupra Damascului în numele unui lider care deja demisionase. În mod similar, în Venezuela, sprijinul rusesc și chinezesc a creat un miraj al forței, dar nu a putut compensa absența voinței locale. Când a izbucnit criza, componenta critică, voința înaltului comandament venezuelean de a ordona utilizarea unor apărări avansate și de a absorbi o represalie devastatoare, a lipsit.

În cele din urmă, soarta Siriei și a Venezuelei arată o ierarhie brutală în conflictul modern. În vârf se află o armată cu o coeziune profundă, existențială, care luptă pentru un lider care îi împărtășește soarta. Imediat sub ea se află un aparat militar și politic cu loialitate tranzacțională față de un lider care pică testul suprem al sorții comune, ceea ce duce la o capitulare instituțională rapidă, așa cum se vede atât la Damasc, cât și la Caracas. Susținătorii străini precum China și Rusia sunt multiplicatori de forță, nu piloni fundamentali, iar iar aceasta e cu atât mai adevărat pentru statele din America Latină și regiunea Caraibelor. Rusia și China pot susține doar o luptă care există deja, nu pot crea voința de a lupta de la zero și nici nu o pot susține odată ce angajamentul liderului local față de o soartă comună este încălcat. Armata venezueleană a ales conservarea statului în locul unui război pentru Maduro, la fel cum a făcut-o și armata siriană în cele din urmă, părând să fi făcut un calcul similar privind retragerea.

Sursa:
https://www.art-emis.ro/jurnalistica/de-ce-nu-a-luptat-armata-venezuelei