Autor: gen. (r) Corneliu Pivariu ((foto)

În august 2026, generalul-maior Yevhen Khmara, ministrul interimar al Apărării al Ucrainei, a vizitat militarii Corpului 3 Armată, comandat de Andriy Biletsky. Într-una dintre imaginile ceremoniei, în fundal, apare conturul unei hărți care depășește considerabil frontierele internațional recunoscute ale Ucrainei.[1]. Fotografia a circulat pe rețelele sociale însoțită de interpretarea că ar reprezenta așa-numita „Mare Ucraină”, incluzând teritorii aflate astăzi în Polonia, România, Republica Moldova, Belarus și Federația Rusă. Identificarea a fost formulată, între alții, de istoricul ucrainean Marta Havryshko. Dar fotografia, singură, nu poate demonstra nici statutul hărții, nici semnificația ei instituțională.[2]

Prima delimitare trebuie făcută: nu șștim dacă harta reprezintă sau nu politica oficială a Kievului. Nu există elemente care să permită atribuirea ei doctrinei teritoriale a statului ucrainean și cu atât mai puțin concluzia că Ucraina formulează revendicări față de vecinii săi occidentali. A confunda un simbol prezent într-un anumit mediu politico-militar cu politica statului ar fi o eroare elementară de analiză.

Dar eroarea opusă ar fi să considerăm că, tocmai pentru că nu reprezintă politica oficială, obiectul nu prezintă niciun interes. Simbolurile nu sunt dovezi ale intențiilor, dar pot deveni indicatori atunci când sunt contextualizate și coroborate. Întrebarea utilă nu este, așadar, „vrea Ucraina frontiere mai mari?”, ci: ce mediu intelectual și organizațional poate explica prezența unei asemenea reprezentări într-un spațiu al Corpului 3 Armată? Întrebarea contează deoarece Corpul 3 nu este o formațiune oarecare. El este rezultatul unei evoluții care pornește din mediul naționalist ucrainean al anilor 2000, trece prin Patriot of Ukraine și Azov, prin războiul început în 2014, prin Brigada 3 Asalt și ajunge la o mare structură militară integrată în Forțele Armate. Această genealogie este revendicată chiar de prezentarea oficială a Corpului.[3]

În același timp, organizația actuală nu poate fi redusă la originile sale. Războiul a schimbat oamenii, criteriile de legitimare și instituțiile. Formațiunile provenite din ecosistemul Azov au dobândit reputația unor structuri eficiente, capabile să recruteze, să instruiască, să integreze tehnologie și să transforme experiența de luptă în proceduri. OSW apreciază că experiența Brigăzii 3 și a Corpului 3 a dobândit relevanță pentru reforma mai largă a forțelor ucrainene.[4] Harta este punctul de plecare. Subiectul real este ce parte din cultura acestui ecosistem poate supraviețui războiului și intra în cultura strategică a Ucrainei postbelice.

În 2006, Andriy Biletsky conducea la Harkov Patriot of Ukraine, o organizație naționalistă preocupată inclusiv de pregătirea fizică și educația ideologică a tinerilor. În 2014, războiul din Donbas transformă o parte a acestui mediu într-un nucleu combatant: Azov. Din acel moment apare o sursă nouă de legitimitate, mult mai puternică decât succesul electoral: performanța militară. În anii următori, „Azov” încetează să desemneze un singur lucru. Devine simultan unitate militară, genealogie, comunitate de veterani, brand organizațional, mediu politic și rețea culturală. După invazia rusă la scară largă din 2022, nucleul din jurul lui Biletsky constituie la Kiev formațiunea care va deveni Brigada 3 Asalt și, ulterior, baza Corpului 3. Continuitatea este afirmată explicit, dar noua structură este incomparabil mai mare, mai profesionalizată și mai dependentă de competență decât grupările originare.

Această schimbare de scară produce un efect dublu. Statul normalizează organizația: îi impune ierarhii, responsabilități, interoperabilitate și cooperarea cu oameni care nu provin din vechiul nucleu. În același timp, organizația oferă statului metode pe care performanța le-a legitimat. Relația poate fi descrisă mai exact prin formula: continuitate genealogică plus transformare instituțională. Continuitatea identitară nu implică automat continuitatea ideologică integrală. Traiectoria lui Biletsky ilustrează această mutație. Discursul public al comandantului din 2025–2026 este centrat pe eficiență, tehnologie, drone, managementul resursei umane, leadership și reformarea sistemului de comandă. El insistă că specialiștii trebuie utilizați acolo unde competențele lor produc efectul maxim și că tehnologia trebuie să reducă expunerea oamenilor.[5]

În același timp, dimensiunea identitară nu dispare. Ea își schimbă funcția. Ideologia apare mai puțin ca program de delimitare politică și mai mult ca infrastructură morală: răspuns la întrebările pentru ce se luptă, ce înseamnă serviciul, sacrificiul, fraternitatea și continuitatea istorică. În viziunea sa asupra Ucrainei postbelice, Biletsky invocă o societate democratică, dar permanent pregătită pentru apărare, cu armată și industrie militară puternice, ceea ce el numește un „militarism sănătos” și se apropie de un „scenariu israelian”.[6] Nu putem stabili cu certitudine dacă această evoluție reprezintă deradicalizare autentică, adaptare pragmatică sau transformare doctrinară. Cea de-a treia ipoteză pare însă cea mai utilă: elementele incompatibile cu o organizație militară modernă și cu o societate plurală sunt marginalizate, iar altele — națiunea, serviciul, disciplina, memoria, autonomia strategică și pregătirea permanentă pentru război — sunt reinterpretate într-un registru civic-militar. Este o ipoteză de lucru, nu un verdict.

III. „Ucraina Mare”: de la memorie istorică la ideologie contemporană.

Pentru a înțelege harta trebuie separate trei registre care sunt adesea amestecate: Ucraina sobornică sau etnografică, Ucraina iredentistă și Ucraina imperială. Prima provine din epoca în care populații considerate ucrainene erau împărțite între imperii și state; hărțile etnografice puteau include spații aflate astăzi în Polonia, România, Republica Moldova, Belarus sau Rusia fără a constitui automat programe de cucerire. Al doilea registru apare atunci când geografia etnografică devine revendicare politică. Al treilea depășește reunirea națională și imaginează Ucraina drept putere capabilă să organizeze spațiul est-european.

O expresie radicală a celui de-al treilea registru se găsește la Mykhailo Kolodzinsky, membru al OUN și autor al unei „Doctrine militare a naționaliștilor ucraineni”. Analizele istorice ale manuscrisului identifică explicit ideea expansiunii și a construirii unei puteri ucrainene dominante regional.[7] Această constatare trebuie însă limitată riguros: existența proiectului lui Kolodzinsky nu îl transformă în doctrină oficială a întregii OUN. Cercetarea disponibilă demonstrează existența unui curent radical și a unei dezbateri despre imperialismul ucrainean, nu adoptarea uniformă a proiectului.[8]

Relevanța pentru prezent apare prin recuperarea selectivă a acestei tradiții. După 2014, texte, eroi și concepte ale naționalismului interbelic au reintrat în circuitul cultural ucrainean. Războiul a făcut din teme precum independența, mobilizarea, sacrificiul, statul puternic și confruntarea cu Rusia probleme din nou existențiale. Mecanismul este mai important decât reproducerea literală a vechilor idei: memorie → recuperare → selecție → reinterpretare. În acest context apare Oleksii Reins („Konsul”), autor din proximitatea ecosistemului Azov. El a publicat o hartă intitulată inițial „Cum ar trebui să arate Marea Ucraină?” și a explicat ulterior geneza acesteia și relația cu alte reprezentări istorice.[9]

Mai important, mediul editorial RAINSHOUSE a publicat în 2025 volumul colectiv „Imperialismul ucrainean”, prezentat ca o încercare de justificare a unei concepții imperialiste ucrainene. Existența volumului nu demonstrează doctrina Corpului 3, dar arată că noțiunile de „Mare Ucraină”, iredentism și imperialism nu sunt doar etichete atribuite din exterior; ele circulă explicit într-o parte a mediului intelectual contemporan asociat acestei genealogii.[10] Aici trebuie fixată limita probei. Reins poate fi tratat drept producător cultural al ecosistemului, dar nu există bază pentru atribuirea automată a întregii sale concepții lui Biletsky, Corpului 3 sau statului ucrainean. Harta de pe perete devine astfel un indicator coroborat al existenței unui context cultural, nu proba unei doctrine teritoriale.

IV. Dincolo de hartă: instituționalizarea transmiterii culturale.

Investigația devine cu adevărat relevantă atunci când trece de la idei la mecanisme. O carte într-o bibliotecă nu este doctrină. Convingerile unui autor nu sunt automat convingerile unei instituții. Pentru ca o cultură să dobândească relevanță organizațională trebuie să existe oameni însărcinați să o transmită, școli care îi formează, conținuturi selectate, ritualuri și proceduri prin care memoria devine experiență colectivă.

În Corpul 3, un asemenea mecanism există: Serviciul Khorunzhyi [sau Korcinski]. Potrivit materialelor oficiale, acesta lucrează la intersecția dintre moral, motivație, adaptare psihologică, leadership, istorie, valori, tradiție și identitate militară. Nu este doar o structură de asistență morală, ci una care participă deliberat la construirea culturii organizaționale.[11] Școala Khorunzhyi formează multiplicatorii acestui sistem. În mai puțin de un an, primele zece serii au produs peste 300 de absolvenți, ceea ce indică o infrastructură de reproducere, nu o inițiativă simbolică izolată.[12]

Legătura dintre mediul intelectual și mecanismul de transmitere este ilustrată de un episod relevant: Reins a anunțat introducerea în „Biblioteca Trinității” a unei biografii a lui Mykola Stsiborsky înainte de lansarea oficială, precizând că volumul urma să fie consultat de Khorunzhyi și putea servi la elaborarea unor lecții istorice despre Stsiborsky și ideologia OUN.[13] Mai important pentru schimbarea de scară, practicile identitare nu rămân exclusiv în vechiul nucleu. Formațiuni precum brigăzile 53, 60, 63 și 125, care nu provin din genealogia Azov, au participat la activități și ritualuri comune organizate de serviciile Khorunzhyi ale Corpului. Un exemplu este comemorarea luptei de la Kruty și instituirea „Zilei Răzbunării”, la care au participat militari din mai multe brigăzi și din Regimentul 1654 KRAKEN.[14]

Acest lucru nu dovedește că „Marea Ucraină” sau imperialismul lui Reins sunt predate militarilor. Materialele publice examinate nu permit o asemenea concluzie. Ele permit însă demonstrarea existenței unei infrastructuri instituționale pentru selectarea și transmiterea unor elemente de cultură organizațională — bibliotecă, personal specializat, școală, lecții, ritualuri și practici identitare — și extinderea unora dintre acestea către formațiuni fără origine Azov.[15] Nu am demonstrat instituționalizarea iredentismului, ci a transmiterii culturale. Diferența este esențială. Prima propoziție ar depăși probele. A doua este documentabilă și, strategic, poate fi mai interesantă. O instituție care transmite „sensuri, valori și tradiții” poate transporta, odată cu funcția pentru care este adoptată, selecții ale memoriei și presupoziții culturale provenite din mediul în care a fost construită. Conținutul nu este fix; el este selectat și reinterpretat pe măsură ce sistemul se extinde.
V. Performanța militară și problema Ucrainei postbelice.

Influența Corpului 3 nu derivă în primul rând din ideologie, ci din performanță. Aceasta este veriga fără de care restul mecanismului ar rămâne marginal. O organizație percepută drept eficientă dobândește autoritatea de a spune altora cum să recruteze, să instruiască, să conducă și să lupte. Oamenii ei devin instructori și comandanți; procedurile sunt imitate; instituțiile sunt extinse. Performanța produce prestigiu, iar prestigiul poate deveni capital instituțional.

De aici rezultă paradoxul central al evoluției Azov. Cu cât modelul se extinde, cu atât trebuie să devină mai puțin exclusivist. Un nucleu militant poate funcționa prin omogenitate ideologică; un corp de armată trebuie să integreze zeci de mii de oameni cu origini și convingeri diferite. Succesul poate dilua radicalismul originar, dar simultan poate mări raza de difuziune a elementelor culturale mai ușor transferabile: disciplina, serviciul, memoria eroică, autonomia strategică, valorizarea forței și ideea unei societăți permanent pregătite pentru război. Acest proces poate fi descris ca asimilare reciprocă. Statul asimilează ecosistemul Azov prin reguli, ierarhii și profesionalizare. Dar și modelul provenit din Azov poate transforma anumite componente ale statului prin oameni, metode și instituții. Întrebarea nu este „cine câștigă?”, ci ce rezultă din această interacțiune după război.

Aici se află adevărata miză a articolului. Războiul produce nu numai o armată mai experimentată, ci o nouă generație de elite. Comandanți, veterani, specialiști în drone, organizatori, voluntari și antreprenori ai industriei de apărare vor intra în administrație, economie, politică și societatea civilă. Modelele validate pe front vor revendica legitimitatea de a participa la reconstrucția statului. Datele sociologice sugerează că această conversie a prestigiului militar este plauzibilă. Într-un sondaj Razumkov din noiembrie 2025, 94% dintre respondenți exprimau o atitudine pozitivă față de militarii Forțelor Armate și 92,5% față de veterani; 57% considerau că militarii și veteranii ar trebui să intre în politica națională după război, iar 47% vedeau mediul militar ca posibilă sursă a unei viitoare forțe politice capabile să ajungă la putere.[16]

Aceste cifre nu prezic o victorie electorală a lui Biletsky și nici o „azovizare” a Ucrainei. Ele indică însă o resursă de legitimitate. Organizațiile care ies din război cu prestigiu, rețele, instituții și o narațiune coerentă despre stat și națiune vor avea avantaje în competiția pentru definirea ordinii postbelice. De aceea, întrebarea dacă Biletsky personal revine în politică este secundară. Moștenirea sa poate fi mai curând o generație de oameni formați într-un anumit model instituțional. Puterea poate circula prin oameni și instituții înainte de a circula prin urne.

VI. Semnificația geopolitică: ce trebuie să urmărească România și vecinii Ucrainei

La nivel geopolitic, relevanța actuală a hărții este redusă, dar relevanța potențială a procesului este mai mare. Nu există temei pentru a considera asemenea reprezentări expresia unei amenințări teritoriale ucrainene actuale la adresa României, Poloniei sau Republicii Moldova. O asemenea concluzie ar depăși probele și ar alimenta exact narațiunile de neîncredere pe care propaganda rusă încearcă să le exploateze. Dar alternativa nu este ignorarea. O Ucraină care supraviețuiește războiului ca stat funcțional va ieși probabil cu una dintre cele mai experimentate armate ale Europei, cu o industrie militar-tehnologică mult mai dezvoltată și cu o societate pentru care securitatea va rămâne o problemă existențială. Ea va avea o greutate regională incomparabil mai mare decât Ucraina din 2021.

Pentru România, aceasta poate reprezenta un avantaj strategic major: o putere militară capabilă să contribuie la blocarea presiunii ruse la Marea Neagră. Dar orice creștere substanțială de putere modifică raporturile regionale chiar între parteneri. Analiza românească trebuie, de aceea, să privească Ucraina simultan ca partener strategic și ca viitoare putere regională cu propriile interese, memorii istorice, elite și reprezentări despre ordinea regională.

Întrebarea importantă nu este dacă harta de pe perete va deveni hartă politică. Este cum se va concepe Ucraina pe sine după război: exclusiv ca stat integrat în ordinea euro-atlantică; ca stat-frontieră permanent militarizat; ca putere regională cu o vocație proprie între Baltica, Marea Neagră și Caucaz; sau, cel mai probabil, ca o combinație între aceste ipostaze. În acest context, imaginarul „Marii Ucraine” poate fi relevant chiar dacă nu se transformă niciodată în revendicare teritorială. El poate exprima o reprezentare despre centralitatea Ucrainei, despre profunzimea spațiului său istoric și despre dreptul sau capacitatea ei de a juca un rol organizator în Europa de Est. Aceasta este o problemă de cultură strategică, nu neapărat de frontieră.

Indicatorii care merită urmăriți sunt, prin urmare, alții decât apariția unor hărți: ascensiunea liderilor formați în aceste ecosisteme; extinderea instituțiilor lor către restul armatei; conținutul curriculumurilor; selecția eroilor și reperelor istorice; transformarea rețelelor veteranilor în organizații civice și politice; discursul despre rolul Ucrainei la Marea Neagră și în Europa Centrală; raportarea la minorități și frontiere; și distanța dintre subculturile produse de război și doctrina oficială a statului.

Pentru analiza strategică, traseul relevant poate fi formulat astfel: subcultură → instituție → elită → discurs politic → politică de stat. Etapele nu sunt inevitabile și nici ireversibile. În cazul analizat, dovezile permit identificarea unei subculturi și a instituționalizării unor mecanisme de transmitere, nu trecerea iredentismului în doctrina oficială sau în politica statului ucrainean.[17]

Concluzii. O hartă nu este o doctrină. Dar nici nu este întotdeauna doar o hartă.

Investigația a pornit de la un detaliu aflat în fundalul unei fotografii oficiale. Era tentant să alegem între două explicații simple: harta dovedește un proiect expansionist ucrainean; sau harta este lipsită de orice semnificație, iar interesul pentru ea nu poate fi decât propagandistic. Ambele răspunsuri sunt insuficiente.

Nu există dovezi că „Marea Ucraină” reprezintă doctrina Corpului 3, a Forțelor Armate sau politica Kievului. Nu există nici dovada că iredentismul lui Reins este parte a curriculumului oficial Khorunzhyi. Dar cercetarea identifică o genealogie revendicată de Corp, recuperarea selectivă a unei tradiții naționaliste, autori contemporani din proximitatea ecosistemului care folosesc explicit conceptele de „Mare Ucraină” și „imperialism ucrainean” și, mai important, o infrastructură destinată reproducerii culturii organizaționale. Harta nu este proba. Este indicatorul care a condus către fenomen.

Fenomenul este transformarea unei subculturi politico-militare prin război și integrare instituțională. Performanța militară îi oferă prestigiu; prestigiul permite extinderea metodelor; extinderea obligă la moderare și profesionalizare, dar poate răspândi simultan anumite valori și reprezentări. Statul transformă ecosistemul, iar ecosistemul poate transforma părți ale statului. De aceea, adevărata întrebare nu privește trecutul Azov și nici frontierele desenate pe o hartă. Privește viitorul Ucrainei. Războiul produce elite, instituții, prestigii și concepții despre lume. Unele vor dispărea odată cu pacea; altele vor deveni componente ale ordinii postbelice.

Pentru România și ceilalți vecini, nu există motiv pentru transformarea unei imagini într-o amenințare. Există însă toate motivele pentru a urmări atent evoluția unei țări care poate deveni una dintre principalele puteri militare ale Europei de Est. Parteneriatul strategic nu anulează necesitatea cunoașterii; dimpotrivă, o face mai importantă. Miza nu este dacă harta „Marii Ucraine” reprezintă un proiect teritorial. Miza este dacă războiul transformă subculturi strategice până acum periferice în componente ale culturii de putere a Ucrainei postbelice. Aceasta este întrebarea care merită urmărită după încetarea focului. Nu pentru a transforma posibilitatea în predicție, ci pentru a identifica din timp procesele prin care ideile, oamenii și instituțiile validate în război pot participa la definirea Ucrainei de după el.
_______________________________________________
[1] Pentru vizitele ministrului interimar al Apărării Yevhen Khmara la formațiunile combatante și întâlnirea cu echipa comandată de Andriy Biletsky, precum și decorarea unor militari pentru rezultatele obținute în luptă, vezi „Євген Хмара прибув до бойових підрозділів: що доповіли командири корпусів про ситуацію та потреби фронту”, Podrobnosti, august 2026. La momentul vizitei, comandantul-șef al Forțelor Armate ale Ucrainei era generalul Mykhailo Drapatyi, iar Khmara exercita funcția de ministru interimar al Apărării.
[2] Fotografia analizată în acest articol a circulat, între altele, printr-o postare a istoricului ucrainean Marta Havryshko, care a interpretat conturul expus pe perete drept o reprezentare a așa-numitei „Greater Ukraine”. Această identificare constituie punctul de plecare al investigației de față, nu o dovadă în sine privind semnificația instituțională a hărții. Autorul tratează separat, în capitolele următoare, genealogia intelectuală a conceptului și relația sa cu mediul contemporan asociat Corpului 3.

Sursa:
https://financialintelligence.ro/harta-de-pe-perete-de-la-azov-la-corpul-3-si-batalia-pentru-identitatea-ucrainei-postbelice-corneliu-pivariu/