Autor : Constantin Șerban
Prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de al doilea război mondial, la articolul al II-lea, România era obligată la plata unor despăgubiri de război către URSS în valoare de 300 milioane dolar, pentru distrugerile pe care Armata Română se estima că le-ar fi făcut în prima parte a războiului, în campania de pe frontul de Est. URSS a preluat din România resurse estimate la această valoare prin Sovromuri, în mod direct, dar şi în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor sovietice la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase din ţară încât, până la urmă, a rezultat achitarea către URSS a unei despăgubiri mult mai mare. Dar a fost vorba, totuşi, de o vină a României (războiul antisovietic) şi de obligarea României la plata acestei despăgubiri de război printr-un Tratat de Pace, un act juridic cu statut de drept internaţional.
Prin comparaţie azi, când cele mai importante resurse ale României, gaze naturale sau lemn, sunt luate pe mai nimic de către companii occidentale, când societăţile care exploatează resursele României, spre deosebire de sovromuri, sunt cu capital integral străin, iar statul român primește doar redevențe derizorii, când se încheie contracte absolut dezavantajoase pentru România pentru achiziţioanarea de echipamente militare scumpe şi învechite, azi nu suntem constrânşi de vreun act juridic internaţional, ci suntem pur şi simplu la cheremul unor așa-ziși „parteneri strategici”, care susțin că ne asigură „securitate” prin integrarea în NATO, dar ne pretind în schimb resurse şi bani, ceea ce în limbaj non-diplomatic se numeşte taxă de protecţie.
În perioada imediat postbelică, URSS a preluat metodic o parte din resursele naturale ale României, sub motivul că România trebuie să plătească despăgubirile de război către URSS stabilite prin Conferința de Pace de la Paris. În acest scop, au fost înfiinţate societăţi comerciale mixte sovieto-române, de aceea numite „SovRom”-uri, între anii 1945 şi 1952. În total au fost înfiinţate un număr de 16 astfel de Sovromuri, pe tot atâtea domenii de activitate, dintre care 5 sau 6 au avut o activitate economică mai importantă, şi au funcţionat până în anul 1956, când au fost dizolvate. Deşi erau constituite cu respectarea legilor românești în vigoare încă din România capitalistă interbelică și întemeiate pe principiul parităţii aportului de capital, adică jumătate capital sovietic şi jumătate capital românesc, scopul declarat al Sovromurilor era acela de a gestiona recuperarea datoriei de război a României către Uniunea Sovietică. În realitate, Sovromurile au preluat mai mult decât era stabilit prin Tratatul de Pace, în sensul că au preluat materii prime la un preț mai scăzut decât prețul pe piața internațională, respectiv în contul aceleași sume de bani au preluat cantități mai mari de materii prime .
Am putea enumara câteva dintre astfel de SovRom-uri.
1. „Sovromtransport”, o societate de navigaţie mixtă sovieto-română, înfiinţată pe 14 iulie 1945 şi dizolvată în 1954. La sfârşitul războiului, România avea o flotă de 16 nave care, în baza Convenţiei de armistiţiu, trebuiau puse la dispoziţia Uniunii Sovietice, ulterior fiind exploatate în comun cu partea sovietică, în vederea plătirii datoriei de război. La constituirea Sovromtransport, partea sovietică a venit cu 4 cargouri, iar partea română cu două nave rămase neconfiscate, precum şi cu închirierea şantierelor navale de la Constanţa şi Brăila. Ulterior, au mai fost achziţionate alte 4 cargouri. La desfiinţarea Sovromtransport, în 1954, navele au rămas în proprietatea statului român şi în locul acestei societăţi a fost înfiinţată firma Navrom, proprietate exclusivă a statului român, care a funcționat până în 1989 .
2. „Sovrompetrol” a fost înfiinţată pe 17 iulie 1945, în condiţiile armistiţiului încheiat cu Uniunea Sovietică. Aportul părţii sovietice s-a constituit din bunurile germane confiscate de către URSS din România, în baza Conferinței de la Potsdam (iulie 1945), respectiv din utilajele germane aflate în câmpurile de extracţie petrolieră din România. Societatea exploata ţiţeiul din România şi în parte îl transporta în URSS, în contul despăgubirii de război. „Sovrompetrol”, care a deţinut cotrolul asupra industriei de petrol româneşti, a făcut totodată şi investiţii importante în România. A fost construit un nou sistem de conducte subterane de transport ţiţei în Muntenia şi Moldova, au fost deschise noi exploatări petroliere în Moldova, a fost construită Rafinăria de la Oneşti şi infrastructura de transport la rafinărie. Societatea a fost dizolvată la 1 septembrie 1956 , iar patrimoniul a trecut în totalitate în proprietatea statului român.
3. „Sovromcuarţit”, înfiinţată la 31 decembrie 1951, a avut ca scop declarat extragerea cuarţului, dar în realitate, în mod camuflat, a practicat extragerea uraniului şi cercetarea zăcămintelor de uraniu de pe teritoriul României. Participaţia de capital la această societate a celor două părţi, România şi URSS, ca de altfel la toate sovromurile, era egală, adică 50% - 50%, iar beneficiile trebuiau împărţite, cel puţin teoretic, tot în mod egal. În perioada ei de existenţă relativ scurtă, de numai 4 ani, societatea a extras şi transportat în URSS, ca despăgubire de război, aproximativ 18.000 tone de uraniu metal la un preţ subevaluat, material utilizat în programul de înarmare nucleară a Uniunii Sovietice. În zonele unde a organizat exploatări miniere, Sovromcuarţit a făcut şi investiţii, construcţii de infrastructură (căi ferate şi drumuri, de exemplu la Ştei în judeţul Bihor), cartiere de blocuri de locuinţe în aşa-numitele centre muncitoreşti, clădiri industriale şi linii de energie electrică. La fel, a creat un mare număr de locuri de muncă, la apogeul activităţii sale Sovromcuarţit având aproximativ 16.000 de angajaţi. Pe fondul nemulţumirilor şi presiunilor liderilor comunişti români faţă de preţul subevaluat la care ne preluau sovieticii uraniul și în contextul revoltei din Ungaria din 1956, Sovromcuarţit s-a desfiinţat la 22 octombrie 1956. Investiţiile făcute au intrat în proprietatea statului român, care a înfiinţat firma „Cuarţit”, care a preluat integral patrimoniul fostei „Sovromcuarţit”, convenindu-se totodată ca statul român să vândă în continuare uraniu către sovietici la preţuri stabilite pe piaţa internaţională. Partea de 50% din fosta „Sovromcuarţit” care a aparţinut URSS a fost evaluată la 413 milioane ruble şi părţile română şi sovietică au convenit ca statul român să răscumpere participaţia sovietică în zece rate anuale fixe , începând cu anul 1961. Dar în anul 1961, statul român a desfiinţat societatea „Cuarţit”, iar răscumpărarea de 413 milioane ruble nu a mai fost plătită niciodată.
4. „Sovromgaz” înfiinţată în august 1945, avea ca obiect exploatarea gazului metan din zăcămintele de la Bazna şi Copşa Mică, dar cea mai mare parte a exploatării de gaz de la Mediaş nu a făcut obiectul asocierii în Sovromgaz, rămânând în proprietatea exclusivă a statului român. Şi aici partea sovietică a venit cu aport în natură, adică cu utilajele germane din timpului războiului, care au fost abandonate la faţa locului şi au fost confiscate de către URSS, în conformitate cu prevederile Conferinţei de la Potsdam din 1945. În perioada ei de existenţă, societatea Sovromgaz a extras din România aproximativ 1 miliard 400 milioane m.c. gaz, pe care l-a transformat în negru de fum, la uzinele din Copşa Mică, construite anume în acest scop, iar negrul de fum a fost exportat în URSS. În linii mari, lucrurile au stat la fel şi cu celelelte sovromuri: Sovromlemn, Sovrombanc, Sovromcărbune, Sovromtractoare, Sovromconstruct, Sovromfilm etc. Suma totală transferată din România în URSS de către toate cele 16 sovromuri pe doată durata existenţei lor este estimată de către partea română la aproximativ 960 milioane dolari .
O comparaţie sumară între exploatarea României învinsă în război de către URSS, prin Sovromuri, şi actuala exploatare a resurselor României colonizată fără război de către noile imperii, de către companii private din ţările zise „democrate”, înclină balanţa corectitudinii etice în afaceri în favoarea celor dintâi.
Prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de al doilea război mondial, la articolul al II-lea, România era obligată la plata unor despăgubiri de război către URSS în valoare de 300 milioane dolari , pentru distrugerile pe care Armata Română se estima că le-ar fi făcut în prima parte a războiului, în campania de pe frontul de Est, evident fiind vorba de valoarea de atunci a dolarului SUA. URSS a preluat din România resurse estimate la această valoare prin Sovromuri, în mod direct, dar şi în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor sovietice la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase din ţară încât, până la urmă, a rezultat achitarea către URSS a unei despăgubiri de aproximativ de trei ori mai mare. Dar a fost vorba, totuşi, de o vină a României (războiul antisovietic) şi de obligarea României la plata acestei despăgubiri de război printr-un act juridic cu statut de drept internaţional.
Prin comparaţie azi, când cele mai valoroase resurse ale României, aurul, alte minerale, gazele, pădurile etc., sunt luate pe mai nimic de către companii occidentale, când societăţile care exploatează resursele României, spre deosebire de sovromuri, sunt cu capital integral străin, iar statul român nu are aici nimic și primește doar redevențe derizorii, când se încheie contracte absolut dezavantajoase pentru România, tot cu companii private occidentale, în vederea construirii de autostrăzi, sau pentru achiziţioanarea de echipamente militare scumpe şi învechite etc. – azi nu suntem constrânşi de vreun act juridic internaţional, ci suntem pur şi simplu la cheremul SUA & UE, care chipurile ne asigură „securitate” prin integrarea în NATO, dar ne pretind în schimb resurse şi bani, ceva ce în lumea interlopă se numeşte taxă de protecţie.
Cu alte cuvinte, prin anii ’50 am plătit către URSS despăgubiri pentru un război care a avut loc şi pe care ei l-au câştigat, în schimb azi plătim către noile imperii taxe de protecţie, în eventualitatea unui război care să implice România și care nu a avut încă loc, iar dacă va avea cândva loc, nu se ştie cine o să-l câştige, SUA sau potenţialii lor adversari. Adică trebuie să dăm pe degeaba către firme din SUA & UE aurul, gazele, lemnul şi o mare parte a banilor adunaţi la buget. Azi nu există la bază un act juridic care să ne constrângă la aşa-ceva, ci există doar şantajul şi ameninţările discrete, venite pe căi oculte din partea SUA & UE, precum şi lipsa de coloană vertebrală, servilismul, venalitatea şi corupţia clicii politice româneşti.
Putem să luăm o singură „taxă de protecţie” de acest gen. De exemplu, contractul extrem păgubos cu firma americană Bechtel, care chipurile ar fi urmat să construiască autostrăzi în România, a fost încheiat de către guvernul Năstase în decembrie 2003 la presiunea unor înalţi oficiali ai SUA, care i-au spus franc premierului Năstase că numai cu această condiţie vor susţine intrarea României în NATO . Astfel, acest contract, al cărui original se zice că s-ar fi „pierdut”, a fost gândit din capul locului, în mod intenţionat şi deliberat, ca să fie un contract în dezavantajul statului român. Evident, scopul nu era ca România să aibă autostrăzi, ci scopul era ca firma Bechtel să câştige nişte bani nemunciţi pe spinarea României, înghiţind 1,6 miliarde euro pentru 52 de kilometri de autostradă.
Spre deosebire de contractele de acest fel, în cazul sovromurilor, participaţia statului român fiind de 50%, şi beneficiile care reveneau părţii române erau, cel puţin teoretic, tot de 50%. Cu toate că sovromurile funcționau de pe poziţii de forţă, totuşi cota care revenea părţii române nu cobora, după toate calculele, sub 40%. Putem compara această cotă cu redevențele ce ni se impun azi , plecând de la 3,5%? Fostul lider PSD Liviu Dragnea a încercat să obțină ceva mai mult , dar a fost băgat la pușcărie, sub pretextul unui pretins abuz în serviciu, iar lucrurile au rămas ca mai-nainte.
Paradoxal şi ca o ironie a istoriei, afacerile cu sovieticii de pe vremea lui Stalin erau mai cinstite şi mai avantajoase pentru România, decât cele încheiate cu colonizatorii „democraţi” de azi. Sovromurile au creat mai multe zeci de mii de locuri de muncă. Apoi, după urma sovromurilor, patrimoniul acestora a rămas în proprietatea statului român: lucrări de infrastructură, căi ferate, drumuri, rafinării, conducte petroliere subterane, utilaje, mijloace de transport, cartiere de locuinţe muncitoreşti. Ce va rămâne însă de pe urma marilor companii multinaționale, care exploatează în prezent sau urmează să exploateze resursele naturale ale României?
Surse:
1. Onisifor Ghibu, Chemare la Judecata Istoriei, Vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 102-103.
2. N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
3. Florian Banu, Asalt asupra economiei României, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004, p. 124.
4. Idem, p. 154.
5. George Nanu, In spatele cortinei de fier. România sub ocupaţie rusească, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 344.
6. Ion Calafeteanu, Spolierea României la Tratatul de Pace de la Paris, în www.Historia.ro consultat la 1 martie 2014.
7. http://www,civitaspolitic.org/autostrada-bechtel consultat la 1 martie 2014.
8. http://www.namr.ro/resurse-de-petrol/tarife-si-redeventa-petroliere/
9. https://www.economica.net/legea-offshore-a-fost-votata-companiile-petroliere-vor-plati-si-redeventa-pe-gaz-si-impozit-suplimentar-de-pana-la-50prc-reactia-petrolistilor_155868.html
