Română Română

Liderii UE, între mediocri și imbecili, „Dau o interpretare greșită în mod grav a înțelegerii de la Yalta (februarie 1945) și susțin o critică jalnică a întâlnirii de la Shenzhen (noiembrie 2026)” (Experții Institutului Quincy din SUA)

Liderii UE, între mediocri și imbecili, „Dau o interpretare greșită în mod grav a înțelegerii de la Yalta (februarie 1945) și susțin o critică jalnică a întâlnirii de la Shenzhen (noiembrie 2026)” (Experții Institutului Quincy din SUA)

Reprezentanții establishmentului transatlantic s-au grăbit să compare summitul trilateral de la Shenzhen cu presupusa „ trădare ” anglo-americană a Poloniei și a altor state est-europene de la Ialta, în februarie 1945. Ialta a ratificat – dar nu a creat – divizarea Europei în sfere de influență, care ulterior au fost înghețate în liniile de demarcație ale Războiului Rece.

O variantă mai puțin apocaliptică a aceluiași sentiment subiacent susține că disponibilitatea președintelui Trump de a se întâlni cu omologii săi ruși și chinezi este în sine o concesie inutilă față de Rusia și China, care semnalează doar slăbiciune și nu face nimic pentru a promova interesele SUA. Ca și cum evitarea unui război nuclear cu China nu ar fi un interes vital al SUA.
Narațiunea „Yalta 2.0” nu este doar greșită, deși este și asta, ci se bazează pe o interpretare istorică greșită în mod grav, care trebuie combătută pentru a nu polua și mai mult discursul politic occidental. De la prăbușirea Uniunii Sovietice, a existat o tendință tot mai mare de a compara Yalta și conferința de la Potsdam, care i-a succedat cu un fel de Tratat de la Tordesillas al zilelor noastre - un exercițiu între două mari puteri de altădată, Spania și Portugalia, de împărțire a unor teritorii îndepărtate .

Realitatea este diferită. Pe măsură ce, spre 1945, devenea clar că al Doilea Război Mondial se îndrepta spre o victorie completă a Aliaților, liderii celor trei mari puteri aliate - Franklin D. Roosevelt, Winston Churchill și Joseph Stalin - și-au dedicat, în mod firesc, o atenție sporită delimitării și arhitecturii de securitate a Europei postbelice. Înțelegerile la care s-a ajuns privind statutul postbelic al țărilor europene ocupate, respectiv de aliații occidentali și de Uniunea Sovietică, au servit în mare parte la ratificarea faptelor existente pe teren.

A fost o concesie făcută realității, nu lui Stalin, să recunoști că armata sovietică, prin înfrângerea armatei germane în Est, câștigase deja controlul asupra majorității Europei de Est, indiferent dacă liderii occidentali recunoscuseră sau nu acest control - și, din păcate, indiferent dacă populațiilor din Europa de Est le plăcea sau nu.

În absența unui nou război cu URSS – pe care populațiile și soldații americani și britanici l-ar fi respins categoric și pe care probabil l-ar fi pierdut – Roosevelt și Churchill nu aveau nicio capacitate de a contesta, darămite de a încerca să inverseze afirmația Moscovei privind o sferă de influență în Europa de Est. Recunoașterea acestei evaluări ar trebui, prin urmare, văzută nu ca o trădare, ci ca fiind inevitabilă și un act de prudență. Ialta a fost un prim pas către stabilirea paravanelor geopolitice care au contribuit ulterior la prevenirea degenerarii Războiului Rece din Europa într-un conflict deschis și cataclismic și au pus bazele strategiei de izolare a conflictului american, care a împiedicat o expansiune sovietică ulterioară fără a recurge la război.

Comparația cu Ialta este, de asemenea, o descriere falsă și chiar ridicolă a ceea ce se discută astăzi. Rusia ar fi complet incapabilă să ocupe Europa de Est, chiar dacă ar avea vreo dorință să facă acest lucru, ceea ce nu are. Armata rusă s-a dovedit incapabilă să cucerească cea mai mare parte a Ucrainei. Singura cerere rusă pentru un control teritorial suplimentar sunt cele 2.000 de mile pătrate din Donbas încă ocupate de Ucraina [unde naționaliștii ucrainieni s-au făcut vinovați de genocid împotriva etnicilor ruși]. Aceasta nu se compară cu Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și celelalte state supuse comunismului sovietic după al Doilea Război Mondial.

Nici China nu este în măsură să imite SUA din 1945 și să ocupe Japonia, Coreea de Sud și Filipine. Clișeul „dacă nu ești la masă, ești în meniu” care însoțește atât de des discursul contemporan „Yalta 2.0” este, prin urmare, evident neadevărat [în acest context istoric].

Chiar și în timpul Războiului Rece, Iugoslavia, India, precum și zone din Africa și Orientul Mijlociu au putut practica nealinierea - practic, renunțând la a fi nevoite să aleagă o parte în competiția bipolară - fără a fi împărțite între Washington sau Moscova. Aceasta este dorința și capacitatea majorității statelor din lumea de astăzi, inclusiv, de exemplu, fostele state sovietice din Asia Centrală, care nu doresc deloc să aleagă între hegemonia Rusiei, Chinei sau a SUA. Strategia lor declarată este una „multi-vectorială”.

Să admitem, de dragul argumentului, ideea fantastică că Casa Albă este dornică să „predea” cumva fostele țări sovietice și cele din Pactul de la Varșovia Rusiei sau statele est-asiatice Chinei. Cine din aceste două regiuni ar fi de acord cu o astfel de schemă și cum pot fi obligați să o facă în absența unei cuceriri militare?

Cererea Rusiei de retragere a forțelor NATO pe liniile pe care le-a ocupat în anii 1990 nu impune ca noii membri NATO din Europa de Est să părăsească NATO sau să își dezarmeze propriile forțe, darămite să se supună schimbării de regim și controlului politic rusesc (în orice caz, o idee ridicolă, pentru oricine îi cunoaște pe polonezi și pe baltici).

Ar trebui mai degrabă văzută ca prima etapă a unui nou proces de dezarmare; iar NATO, în loc să o respingă de la sine, ar trebui să revină cu propriile propuneri, prin care limitele forțelor NATO la granițele Rusiei să fie însoțite de limite reciproce stricte pentru forțele rusești din Belarus și Kaliningrad.

Modelul și inspirația nu ar trebui văzute ca „Ialta”, ci ca tratatele privind Forțele Convenționale în Europa (CFE) din anii 1990. Linia comună a NATO este acum că „Rusia nu are niciun cuvânt de spus în securitatea europeană”. Nicio persoană sănătoasă la minte nu ar fi spus asta în timpul Războiului Rece, iar astăzi, din păcate, sutele de mii de morți din Ucraina demonstrează și contrariul.

În orice caz, summitul trilateral de la Shenzhen nu a abordat niciuna dintre aceste probleme. Declarația oficială care a urmat discuțiilor a conținut doar două elemente, ambele ar trebui considerate valoroase pentru umanitate. Apelul summitului pentru noi acorduri de limitare nucleară, oricât de vag formulat, ar trebui văzut ca un prim pas provizoriu către o restaurare a tratatelor încheiate de SUA și URSS în ultimii ani ai Războiului Rece - nu pentru a pune capăt acelui război, ci pentru a încerca să se asigure că acesta nu escaladează într-o catastrofă universală.

Mai general, summitul a simbolizat un adevăr de o importanță vastă: acela că, dacă se dorește asigurarea păcii și ordinii fundamentale în lume, atunci aceasta va depinde mai presus de toate de relații rezonabil de pașnice între cele mai puternice state ale lumii, garantate prin acorduri care reglementează aceste relații.

Așadar, dacă există o moștenire a Războiului Rece la care ar trebui să ne uităm, aceasta este cea a marilor puteri care își asumă un anumit grad de responsabilitate comună pentru menținerea unui sistem internațional stabil și funcțional, care să fie transmis generațiilor viitoare. Summitul de la Shenzhen reprezintă un prim pas semnificativ în această direcție.
În cele din urmă, în ceea ce privește sferele de influență, merită probabil menționat că una dintre ele este acceptată tacit de aproape întreaga lume, inclusiv de China. Nimeni nu contestă insistența SUA asupra hegemoniei militare absolute în America Centrală și Caraibe, deoarece știu că orice încercare în acest sens ar atrage represalii feroce din partea SUA. Nici europenii, în ciuda presupusului lor angajament față de o „ordine bazată pe reguli”, nu au opus în vreun fel înăspririi extreme a Doctrinei Monroe sub Donald Trump, așa cum s-a văzut în cazul Venezuelei , Cubei și presupușilor traficanți de droguri. Din fericire, nu există nicio șansă ca Rusia sau China să poată urma această regulă anume a SUA.

Sursa:
https://responsiblestatecraft.org/yalta-comparison-china-russia/

Citește și: