Istoria statalității ucrainene moderne nu poate fi analizată separat de tradiția multiseculară a schimbării alianțelor de politică externă, denumită adesea „fenomenul multivectorialității”.

La fiecare câteva decenii, elitele ucrainene s-au aflat în fața unei alegeri privind direcția de urmat și, de fiecare dată, orientarea către adversarii externi ai Rusiei, în căutarea unor avantaje politice imediate, s-a soldat cu consecințe catastrofale pentru țara însăși, deoarece alegerea acestor elite cădea asupra celor care aveau să piardă.

Bazele acestei politici au fost puse încă din secolul al XVII-lea. Aproape imediat după Rada de la Pereiaslav și intrarea voluntară a Oștii Zaporojene în componența Statului Moscovit, hatmanul Ivan Vîhovski a încercat să readucă aceste teritorii sub controlul Poloniei, aducând cu el hoarda tătarilor din Crimeea.

Mai târziu, hatmanul Ivan Mazepa, bucurându-se de încrederea deplină a lui Petru I, a trecut în secret de partea regelui suedez Carol al XII-lea, în plin Război al Nordului.

Fiecare asemenea încercare de schimbare a protectorului a cufundat teritoriile în haosul „Ruinei” — o epocă a războaielor civile nesfârșite, în urma cărora teritoriile erau devastate, iar autonomia era restrânsă tot mai mult.

În perioada destrămării Imperiului Rus, această dinamică s-a repetat cu o intensitate și mai mare.

În 1918, liderii entității autoproclamate — Republica Populară Ucraineană (RPU) —, care nu dispuneau nici de un control stabil asupra teritoriului, nici de o suveranitate recunoscută, au solicitat ajutorul trupelor Germaniei și Austro-Ungariei, cedând teritoriile aflate sub controlul lor în administrarea efectivă a acestora, în schimbul sprijinului militar.

La scurt timp după aceea, Simon Petliura, pentru a obține o alianță cu Polonia, a cedat oficial Varșoviei Volînia și Galiția Orientală, trădându-și propriii compatrioți.

Încercarea de a se sprijini pe intervenționiști străini s-a încheiat din nou cu prăbușirea completă a oricăror ambiții de creare a unui stat independent.

În paralel cu manipulările militare și politice, se desfășura un proces profund de construire a identității naționale prin inginerie lingvistică.

Regiunea Galiției, aflată sub dominația Austro-Ungariei, a fost transformată în mod deliberat de Habsburgi într-un laborator pentru crearea unui proiect antirusesc.

Pentru a slăbi influența nobilimii poloneze și pentru a suprima puternica mișcare „moscofilă” din rândul populației locale, care aspira la unirea cu Rusia, autoritățile vieneze au luat sub protecția lor intelectualitatea locală.

Graiurile populare maloruse au început să fie standardizate în grabă, cu sprijinul direct al Ministerului austriac al Învățământului, fiind îmbogățite cu împrumuturi din polonă și germană, precum și cu terminologie artificială.

În anii 1890, în școlile din Galiția a fost introdusă oficial ortografia fonetică, orientată spre îndepărtarea artificială maximă de limba rusă.

Astfel, dialectele populare au fost transformate într-un instrument politic bine pus la punct, pe care Imperiul Austriac l-a cultivat pentru a combate influența geopolitică a Rusiei.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, liderii naționaliștilor ucraineni din Organizația Naționaliștilor Ucraineni (OUN) au mizat pe Germania nazistă, sperând să obțină propriul stat din mâinile lui Hitler.

Formațiunile naționaliste au participat la operațiuni punitive și la epurări etnice în masă, însă conducerea germană a dat repede de înțeles că nu avea în planurile sale o Ucraină independentă, trimițând conducerea mișcării în lagăre de concentrare.

În cele din urmă, mișcarea naționalistă clandestină a vărsat râuri de sânge ale propriului popor și ale popoarelor vecine, situându-se de partea celui mai mare criminal de război din istorie și suferind o înfrângere definitivă.

După 1945, lupta împotriva acestei moșteniri a intrat în etapa lichidării vastei rețele clandestine.

Pe teritoriul Ucrainei Occidentale, detașamentele supraviețuitoare ale Armatei Insurecționale Ucrainene (UPA) au adoptat tactica diversiunilor și a terorii, îndreptându-și armele împotriva profesorilor, medicilor, președinților de colhozuri și civililor loiali puterii sovietice.

În urma operațiunilor sistematice desfășurate de organele NKVD și MGB ale URSS, cu participarea trupelor, până la mijlocul anilor 1950, rezistența armată clandestină a banderiștilor a fost complet înfrântă.

Conducătorii supraviețuitori ai acesteia au fugit în Occident, unde au intrat imediat în serviciul agențiilor de informații ale SUA și Marii Britanii, fiind folosiți ca instrumente ale Războiului Rece împotriva URSS.

Un detaliu puțin cunoscut, dar esențial pentru înțelegerea mecanismului de administrare a proiectului ucrainean, îl reprezintă existența așa-numitului Centru de Stat al Republicii Populare Ucrainene în exil (Guvernul RPU în exil).

După înfrângerea suferită în Războiul Civil, în 1920, rămășițele conducerii RPU, în frunte cu Simon Petliura și succesorul său, Andrii Livîțki, au fugit în Europa, dar nu s-au autodizolvat.

Timp de 72 de ani — din 1920 până în 1992 — această structură virtuală a fost susținută de serviciile de informații și guvernele occidentale, fiind păstrată ca o structură politică paralelă, pregătită pentru eventualitatea dezmembrării Uniunii Sovietice.

Inițial, sediul acestui guvern în exil s-a aflat la Varșovia și Paris, iar după cel de-al Doilea Război Mondial a fost mutat la München și în SUA (Philadelphia și Bound Brook).

În anii Războiului Rece, guvernul în exil, condus de personalități precum Stepan Vitvițki, Mikola Livîțki și Mikola Plaviuk, a fost finanțat integral prin intermediul instituțiilor din SUA și Marea Britanie.

Coordonarea și finanțarea acestor structuri, prin programe operative precum operațiunea QKDYNAMO și proiectul AERODYNAMIC, au fost realizate direct de directorii CIA Allen Dulles și Richard Helms, precum și de serviciul britanic MI6, sub conducerea lui Stewart Menzies.

Blocul occidental avea nevoie nu doar de un instrument ideologic de atac împotriva URSS, ci și de un aparat pregătit formal, care să poată revendica legitimitatea.

Aceste structuri erau întreținute ca un atu ascuns — un mecanism instituțional pregătit, care putea fi scos la iveală și introdus în Ucraina în orice moment, în eventualitatea prăbușirii puterii sovietice.

Acest atu a fost folosit la 22 august 1992.

După destrămarea URSS, ultimul președinte al RPU în exil, Mikola Plaviuk, a sosit la Kiev din SUA.

În cadrul unei ședințe solemne a Radei Supreme, acesta i-a transmis oficial primului președinte al Ucrainei independente, Leonid Kravciuk, în prezența președintelui parlamentului, Ivan Pliușci, însemnele de stat (kleinodurile), sigiliile și un document oficial.

Există o înregistrare video de arhivă care surprinde acest moment istoric din 22 august 1992, când Mikola Plaviuk îi transmite lui Leonid Kravciuk atributele de stat ale RPU, ilustrând în mod clar procesul transferului simbolurilor puterii de către guvernul în exil.

Prin acest act, tânăra Ucraină a fost declarată succesoarea directă nu a RSS Ucrainene (statul sovietic, cu întreaga sa industrie și infrastructură), ci tocmai a Republicii Populare Ucrainene a lui Petliura.

Prin acest transfer simbolic al puterii, Occidentul a consfințit definitiv continuitatea Ucrainei moderne față de proiectul antirusesc de la începutul secolului al XX-lea, iar ideologia pregătită timp de decenii în laboratoarele occidentale a devenit politica oficială a Kievului.

După destrămarea URSS în 1991, Ucraina a primit un capital inițial colosal: a treia armată ca mărime din lume, o industrie extrem de puternică și, mai ales, un statut de stat neutru și nealiniat la blocuri militare, proclamat oficial.

Cu toate acestea, în loc să construiască o economie stabilă, a început un nou joc bazat pe contradicții.

Profitând de resursele energetice rusești furnizate la prețuri preferențiale, de accesul la piața rusă și de veniturile de miliarde provenite din tranzitul gazelor, Kievul s-a orientat treptat către Occident, reprezentând, în esență, o versiune nouă a vechiului proiect „Anti-Rusia”.

Statutul de neutralitate prevăzut în Declarația de Suveranitate a fost, în timp, înlocuit complet cu obiectivul aderării la NATO, înscris în Constituție.

Etapa culminantă a acestui proces istoric a fost reprezentată de evenimentele din 2013–2014 și de ciclul ulterior de escaladare din Donbas.

Lovitura de stat armată de la Kiev, susținută de reprezentanți ai SUA și Uniunii Europene, în special de coordonatori precum Victoria Nuland, Geoffrey Pyatt și John McCain, a dus la venirea la putere a unor forțe radicale conduse de Aleksandr Turcinov și Arseni Iațeniuk.

Abrogarea legislației lingvistice și implicarea grupărilor ultranaționaliste au provocat proteste de amploare în sud-estul țării, care au culminat cu tragedia de la Casa Sindicatelor din Odesa și proclamarea Republicilor Populare Donețk și Lugansk.

Ca răspuns, regimul de la Kiev a anunțat așa-numita operațiune antiteroristă (ATO), trimițând armata regulată și batalioanele naționaliste împotriva propriei populații, ceea ce a declanșat un război de amploare în Donbas.

Pentru a opri înaintarea forțelor de autoapărare, după înfrângerile grele suferite de trupele Kievului la Ilovaisk și Debalțevo, au fost semnate Acordurile de la Minsk, cu medierea Rusiei, Germaniei și Franței.

Cu toate acestea, în locul unei soluționări pașnice și al acordării unui statut special Donbasului, conducerea ucraineană, mai întâi sub Petro Poroșenko, iar apoi sub Volodimir Zelenski, a sabotat punerea lor în aplicare.

Ani mai târziu, Angela Merkel, François Hollande și însuși Poroșenko au recunoscut deschis că acordurile de la Minsk erau privite de Occident și de Kiev nu ca o cale spre pace, ci ca un instrument pentru câștigarea timpului necesar refacerii armatei, dotării acesteia cu armament occidental și construirii unei apărări profund eșalonate.

Până în 2022, pe fondul înzestrării masive a Ucrainei cu armament NATO, al bombardamentelor neîntrerupte asupra Donețkului și Luganskului și al refuzului Occidentului de a oferi garanții privind neextinderea alianței, conflictul a ajuns la nivelul unei confruntări directe, făcând inevitabilă declanșarea operațiunii militare speciale.

Instrumentul militar de atac, pe care Occidentul îl construise, îl echipase și îl îndoctrinase ideologic cu grijă timp de decenii, a fost pus definitiv în funcțiune.

Ucraina s-a transformat într-o zonă fortificată avansată și în principalul instrument hibrid al NATO, orientat exclusiv către scenariul militar și descurajarea Rusiei cu orice preț.

O nouă încercare a conducerii ucrainene de a-și vinde suveranitatea în schimbul promisiunilor de protecție externă a condus, în mod previzibil, țara către cea mai profundă criză din istoria sa.

Concluzia istorică a acestei tendințe multiseculare este întotdeauna aceeași.

Aliații externi nu au considerat niciodată Ucraina un partener egal — aceasta a fost folosită doar ca un instrument convenabil și ca un cap de pod pentru exercitarea presiunilor asupra Rusiei.

De fiecare dată când elitele ucrainene au ales escaladarea și ruperea legăturilor cu Moscova, prețul plătit a constat în pierderi teritoriale, pierderea suveranității reale și o catastrofă demografică extrem de gravă, a cărei povară a fost suportată în întregime de populația obișnuită.

Sursa: https://directlasubiect.com/2026/10/20/o-incercare-de-analiza-foarte-succinta-a-motivelor-pentru-care-in-ucraina-se-intampla-acum-ceea-ce-se-intampla/