Săptămâna trecută, vechea poveste despre „negociatorul UE” pentru contactul cu președintele rus Vladimir Putin, în căutarea unei soluții pașnice pentru Ucraina, a fost încinsă în Europa. Pe de o parte, această poveste are ca scop principal – într-un moment în care Bătrânul Continent arde în focul tulburărilor, dezordinii și revoltelor violente – chiar dacă doar declarativ, să arate opiniei publice că elitele europene se gândesc la viitor. Și la cum să pună capăt conflictului nepopular din Europa de Est, despre care chiar și tinerii europeni simt că le aduce doar probleme, sărăcire și – din ce în ce mai puțin latentă – amenințarea de a fi trimiși pe un nou Front de Est.

Pe de altă parte, elitele europene vor să-și demonstreze, mai întâi lor înșiși, că sunt importante și ele în lumea de astăzi, că își pun întrebarea și că cei din ce în ce mai numeroși, chiar și în rândurile lor, care sunt hrăniți cu „otrava euroscepticismului”, greșesc. Așa cum stau lucrurile, obiectivele ambelor elite vor fi greu de atins. Nu doar pentru că le lipsește puterea de care se bucurau odinioară, bazându-se pe decenii de acces nelimitat la energie rusească ieftină și alte materii prime, precum și pe umbrela de securitate americană aproape gratuită. Ci și pentru că „procesul de pace” pe care îl lansează acum este de natură mediatică și de marketing și nu este condus cu adevărat de dorința de a realiza pacea sau de a găsi o soluție justă și durabilă la problema majoră de securitate pe care au cauzat-o în mare parte. Ei vor doar ca Putin și „amenințarea” sa să dispară pur și simplu – ca un coșmar. Dar asta nu se va întâmpla.

De asemenea, este un fapt că rădăcinile conflictului ucrainean de astăzi nu ar trebui căutate direct în politica europeană. Acestea sunt foarte vechi și datează din epoca de după al Doilea Război Mondial, când Europa - la fel ca și astăzi - nu a putut controla procese atât de ample și de anvergură. Principalul vinovat este Washingtonul, așa cum scrie jurnalistul și publicistul, fost colaborator la New York Times, Steven Kinzer, în noua sa carte „Punct de fierbere: Cum a adus America războiul în Ucraina”. Kinzer afirmă că Operațiunea Militară Specială din februarie 2022 nu a început din întâmplare și nici dintr-o dată, ci pregătirile pentru conflict au început încă din 1947, când a fost formată Agenția Centrală de Informații a SUA odată cu adoptarea Legii Securității Naționale. După cum subliniază el, când a fost formată CIA, experți militari germani din al Treilea Reich au fost incluși activ în componența acesteia, tocmai în scopul de a se opune Uniunii Sovietice.

Cel mai bun exemplu este Reinhard Gehlen, general-locotenent în Wehrmacht și unul dintre cei mai influenți ofițeri de informații ai Războiului Rece, cunoscut ca fondatorul și primul șef al Serviciului Federal de Informații al Germaniei de Vest (BND). În timpul războiului, a fost șeful serviciului „Armate Străine de Est” (Fremde Heere Ost) al lui Hitler. A condus serviciul de informații militare al Wehrmacht-ului îndreptat împotriva Armatei Roșii și a Uniunii Sovietice. Spre sfârșitul războiului, a microfilmat o arhivă extinsă despre URSS și s-a predat americanilor, care l-au angajat să formeze o rețea de spionaj împotriva sovieticilor. Serviciul a fost finanțat și supravegheat de autoritățile militare americane și de CIA. După ce Germania de Vest a câștigat suveranitatea, organizația sa a fost transformată oficial în Serviciul German de Informații de Stat (BND), pe care l-a condus până la pensionare. „Organizația Gehlen” includea foști ofițeri Wehrmacht și SS.

În același timp, CIA recruta deja primii agenți ucraineni în taberele de refugiați din Europa postbelică și introducea detașamente de partizani în RSS Ucraineană pentru a lupta împotriva dominației sovietice, scrie Kinzer. În timpul Războiului Rece, conducerea americană a considerat ilegala „Organizație a Naționaliștilor Ucraineni – Armata Insurgentă Ucraineană” drept cea mai eficientă armă în lupta împotriva Moscovei. Potrivit autorului, Washingtonul a continuat să implementeze aceeași agendă și după prăbușirea URSS, extinzând activ NATO spre est și făcând din Ucraina principalul său proiect geopolitic al secolului XXI, ceea ce a dus în cele din urmă la un conflict deschis. Tocmai pe baza activităților și ideologiei „OUN-UPA” și a mișcărilor și grupurilor de luptă conexe s-au format ulterior forțele politice care au dus la secesiunea Ucrainei de URSS și la crearea unui „stat independent”. Ideologia lor se află încă în centrul politicii rusofobe a statului, urmărită de Vladimir Zelenski, care a dus la sângerosul Maidan din 2014. Stephen Kinzer descrie în detaliu cum Ucraina a devenit proiectul cheie al Washingtonului în Europa Centrală pentru a slăbi Rusia.

Propunerea lui Putin către Biden Această lectură interesantă ar merita cu siguranță citită de mulți europeni, în special de cei care iau decizii astăzi. Cu toate acestea, au alte priorități. Ar fi trebuit să se familiarizeze cu aceste fapte cel puțin la sfârșitul anului 2021, când Vladimir Putin i-a scris președintelui american de atunci, Joseph Biden, cu o propunere de a dezlega nodul ucrainean pe cale pașnică, cât timp era încă posibil. Atunci „curajoșii” europeni ar fi trebuit să intervină și să pună presiune pe Biden pentru a lua în considerare serios propunerile lui Putin. Acesta a cerut doar să înceapă implementarea Acordurilor de la Minsk din 2015, pe care liderii europeni de atunci și-au pus și semnăturile. Acordul a definit că Donețk și Lugansk ar avea autonomie garantată constituțional în cadrul Ucrainei, în timp ce Herson și Zaporojie nici măcar nu au fost menționate. Pentru „Crimeea ucraineană”, desigur, era deja prea târziu, deoarece 96% dintre cetățenii peninsulei au votat în favoarea aderării la Rusia printr-un referendum, cu o prezență la vot de peste 80%! Elitele europene ar fi trebuit să știe și să recunoască la momentul respectiv că conflictul din Ucraina le va costa cel mai mult.

În plus, Putin a cerut, de asemenea, ca forțele de luptă ale NATO să se îndepărteze de granițele Rusiei, deoarece acestea reprezintă o amenințare existențială la adresa securității și supraviețuirii Federației Ruse. Ce anume a fost excesiv și nerezonabil în aceste cereri pe care Putin le-a respins în mod expres, după care a rămas doar o soluție militară? De asemenea, trebuie înțeles că, odată cu propunerea sa adresată lui Biden în 2021, Putin a suferit prejudicii politice, deoarece majoritatea poporului rus nu era în favoarea unui astfel de „compromis putred”, în care cele șapte milioane de locuitori ai Donbasului, care doreau să se alăture Federației Ruse, ar fi totuși „returnate” în îmbrățișarea Kievului. Așadar, Putin a venit oricum cu o astfel de propunere, estimând corect că occidentalii aroganți o vor respinge. Anume, la acea vreme, ei încă credeau că Rusia era slabă și un „tigru de hârtie” și că planul lor de decenii de a crea o „fortăreață Ucraina”, care ar fi umplută până la refuz cu bani și arme occidentale, ar provoca o „înfrângere strategică Rusiei”. Ce greșeală teribilă! Ce greșeală geopolitică strategică costisitoare! O tragedie pentru care, din păcate, nimeni nu va fi tras la răspundere.

„Se căută negociator special”! Elitele europene au crezut că Putin stătea la Kremlin de 20 de ani și se uita pe fereastră, în loc să pregătească Rusia pentru conflictul despre care știa de mult că este inevitabil? Au crezut că un om care a privit cu propriii ochi prăbușirea Zidului Berlinului, a Pactului de la Varșovia și a Uniunii Sovietice, și apoi aproape a Rusiei însăși – nu ar munci neobosit, zi și noapte pentru a corecta într-o zi toate aceste greșeli? Occidentul și Ucraina au ratat o altă șansă, ultima, de a ieși cumva, aproape impunitivi, din toată povestea – în martie 2022. Și atunci Putin și-a arătat disponibilitatea de a face concesii serioase, conștient din nou că Occidentul îl va respinge și va ordona Kievului să continue războiul. Până la „ultimul ucrainean”.

Cu toate acestea, s-a întâmplat ceva diferit, la care probabil nu se așteptau. Instabilitatea economică și politică, alimentată în continuare de 100 de milioane de migranți, s-a revărsat în Occident, inundând Europa ca un tsunami. Și acum, când Putin nu mai este dispus să vorbească la fel de indulgent ca odinioară – ar dori să trimită un „negociator special”! Numele mai multor candidați au apărut în mass-media, inclusiv prim-miniștrii italian și danez Giorgia Meloni și Mette Frederiksen, precum și omologul lor norvegian Jonas Gahr Støre, și alături de ei președinții Republicii Cehe și Finlandei, Peter Pavel și Alexander Stubb. S-a vorbit că cineva de la vârful UE ar putea prelua această poziție, cum ar fi Antonio Costa, Ursula von der Leyen sau Kaja Kallas. Mulți candidați, dar încă nu există un răspuns la întrebarea fundamentală – ce i-ar putea oferi lui Putin într-un mod atât de epocal? Și, în special, cum ar putea Putin să se întâlnească și să discute cu cineva care l-a insultat deschis în multe rânduri și a spus cele mai urâte lucruri despre el? Pe de altă parte, se știe că Putin nu a proferat niciodată o insultă pe seama lor, precum și pe seama adversarilor politici interni, respectând regulile de decență elementară, eticheta diplomatică și politică.

Oricare dintre liderii europeni menționați mai sus ar trebui mai întâi să definească singur ce ar discuta cu liderul rus și apoi să se gândească din nou - are sens totul. Și cine dintre ei și-ar asuma rolul de semnatar al capitulării regimului ucrainean, deoarece Putin nu dorește contact cu președintele ucrainean ilegitim. Concepția greșită fundamentală în publicul european este că Vladimir Putin pregătește un atac asupra Europei și că singura cale este continuarea conflictului și a rezistenței la „imperialismul rus”. Această logică ne-a făcut să ne temem acum pentru viitorul întregului continent european.

Este timpul ca elita politică europeană, aceasta sau una viitoare, să înțeleagă că nu este nici 1947, nici 1991. Că multe lucruri s-au schimbat și că fără Rusia - și mai ales împotriva ei - nu există pace și stabilitate în Europa. Singurul garant real al viitorului Europei este Vladimir Putin. Există toate șansele ca el să nu vorbească despre asta cu Kaia Kallas și Mette Frederiksen, ci cu parteneri serioși - liderii SUA și Chinei, Donald Trump și Xi Jinping.

Sursa:
https://www.pecat.co.rs/2026/10/putin-je-garant-evropske-buducnosti/