Am primit recent un mesaj din care am înțeles că o autoritate a statului român este chemată imperios să pregătească o decizie administrativă prin care să încadreze activitatea a două personalități, Radu Gyr și Octavian Goga, la „infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”, sau să sancționeze faptul că aceste persoane „au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe” și să nu accepte ca ele să dea „nume de străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau alte locuri publice”. Deocamdată, autoritatea somată ne cere „opinia” despre posibilitatea încadrării celor două „personalități” în prevederile unei legi adoptate recent de Parlamentul României, încadrare care să interzică folosirea numelor celor două „persoane” în spațiul public.

Aici este vorba despre doi mari scriitori români și nu de „persoane”. Radu Gyr a fost, într-adevăr, și un propagandist legionar și un demnitar legionar, condamnat „sub trei dictaturi” (regală, antonesciană și comunistă) pentru faptele sale. Dar a fost, pentru posteritate, un mare poet, dramaturg, eseist și ziarist. El și-a ispășit pedepsele de fiecare dată, chiar dacă ultima doar parțial, fiindcă a acceptat colaborarea cu poliția secretă comunistă (Securitatea). În apărarea sa, acuzatul Radu (Demetrescu) Gyr nu a negat existența faptelor ce i se imputau, nici nu a arătat vreun element justificativ, dar a susținut, cerând indulgență Tribunalului, că a fost un om cinstit în activitatea sa, care a fost rezultatul convingerilor sale. A recunoscut că aceste convingeri s-au dovedit până la urmă greșite. A invocat și dese atitudini personale pe linia democratică, evidențiind o manifestare a acestor atitudini prin crearea teatrului evreiesc „Barașeum” la București (Teatrul „Barașeum” a fost unul dintre puținele teatre evreiești care au reușit să funcționeze în perioada Holocaustului în Europa, păstrând viu spiritul culturii, al dramaturgiei evreiești pentru public și pentru artiștii înșiși). A mai invocat autoritatea lucrului judecat, ca fiind condamnat pentru activitatea sa legionară, ca și pentru cântecele sale, pentru care a suferit pedepse administrative prin internarea în lagăr. Radu Gyr a făcut pușcărie în vreo 4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în care statul comunist se afirma puternic și mai avea un singur salt – colectivizarea țăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească în regimul de dictatură. Însă, în preajma colectivizării, trebuiau luate măsuri de intimidare și prevedere, iar Radu Gyr a fost o primă victimă. Și de data asta, crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forță socială, și asta îi supăra pe stăpânii absoluți. Astfel că, pentru poezia sa „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist” (și pentru alte vini de opinie, reluate), a fost condamnat la moarte. Dar Radu Gyr a fost absolvit pentru sentința pronunțată de regimul comunist în 1959, cea prin care fusese condamnat la moarte pentru că promovase și trimisese scrieri legionare în țară și în străinătate. Pentru acea sentință nedreaptă, instanța a considerat, în 2011, că urmașii lui Radu Gyr pot primi 20 000 de euro drept despăgubiri. Poetul a făcut, fără doar și poate, propagandă legionară și a avut atitudini antisemite, dar nu a fost condamnat de „Tribunalul Poporului” drept criminal de război. Sigur, după 1945, toate tribunalele erau „ale poporului”, cu justiție dictată de călăii sovietici și oricine care fusese în vreo funcție înainte de 1944 putea să fie socotit „dușman al poporului”. Atunci au fost condamnați mulți dintre făuritorii României Întregite, fapt pentru care nicio minte normală nu va fi de acord că acele sentințe ar fi fost drepte. Poezia amintită („Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”) nu are în ea nimic xenofob și nimic șovin: „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!/ nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,/ pentru cântecul tău țintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele,/ ci ca să aduni chiuind pe tăpșane/ o claie de zări și-o căciulă de stele,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Așa, ca să bei libertatea din ciuturi/ și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ și zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Și ca să pui tot sărutul fierbinte/ pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,/ pe toate ce slobode-ți ies înainte/, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”. Poezia este pur și simplu un îndemn contra tendinței de înrobire comunistă, stalinistă, bolșevică a poporului român. Să ne amintim că atunci când a scris Radu Gyr poezia, țara era înțesată de trupe trimise de la Moscova. Trupele au plecat în 1958, dar propagandiștii sovietici și ciracii lor au rămas și i-au despuiat pe români de bunurile lor, mai ales de pământul lor. Mii de țărani și de intelectuali români au fost bătuți, închiși și strămutați în Bărăgan ori la Canal, ca să simtă „binefacerile” regimului comunist. Oare cei care s-au opus comunismului, indiferent de păcatele lor din tinerețe, nu merită niciun fel de recunoaștere post mortem? Nu neapărat iertare, ci înțelegere și acceptare a sacrificiului lor.

Octavian Goga (1881-1938) nu a trăit, din fericire, sub comunism, fiindcă altminteri ar fi murit pe la Sighet ori pe la Canal. El este considerat un poeta vates, un bard care a cântat toată pătimirea românilor din Transilvania, care a scris versuri patriotice de o simțire autentică românească și care a pregătit astfel Marea Unire. A suferit, ca român considerat minoritar, de pe urma regimului asupritor austro-ungar. După unirea din 1918, a ocupat diferite funcții de demnitate publică. A fost invitat ca profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj și a devenit membru de onoare al Academiei Române.

În anii 1920, Goga a fost partizanul democrației parlamentare, însă după 1930 vederile sale se schimbă radical, el simpatizând cu fascismul italian și cu nazismul german. Prim-ministrul Goga (a condus guvernul 44 de zile!) a dus o politică pronazistă, intenționând să se alieze și să adopte politica Axei și a dus o politică antisemită, prin care a negat drepturile populației evreiești, inclusiv cetățenia română a unei părți a evreilor români. Octavian Goga nu a fost condamnat niciodată în timpul vieții, dar a fost aspru criticat și respins de regimul comunist, cu opera marginalizată și scoasă din manuale. Nu a suferit nicio condamnare juridică vreodată, spre deosebire de Radu Gyr. În luna și jumătate cât a guvernat, nu a apucat să ia măsuri radicale, de viață și de moarte și nici nu cred că le-ar fi luat. Eu nu am văzut condamnări la moarte semnate de Radu Gyr sau de Octavian Goga, dar aceasta se poate să fie o lipsă de documentare a mea. Nu sunt specialist în istorie contemporană. Firește, există și condamnări la moarte indirecte, spirituale și este păcat că s-a întâmplat așa. Dar omenirea este plină de astfel de rele, pe care le deplângem și le condamnăm, dar fără să distrugem memoria marilor creatori.

Cei care nu au luat vieți omenești în mod direct, cu mâna lor sau din ordinul lor, nu sunt criminali. Sunt absolut de acord că crimele, adică luarea vieții oamenilor, nu se pot prescrie, dar nici ideile, într-o societate democratică, nu pot să fie pedepsite. Sancționarea vorbelor sau a scrierilor cuiva se cheamă delict de opinie. Delictul de opinie reprezintă incriminarea și pedepsirea exprimării unor idei, convingeri sau atitudini considerate inacceptabile, subversive sau contrare ideologiei oficiale de către stat sau o autoritate. De obicei, statele care condamnă oamenii pentru opiniile lor sunt dictatoriale (totalitare). Într-o democrație, acest concept intră în conflict direct cu libertatea de exprimare și nu poate să fie acceptat. Libertatea exprimării prin cuvântul scris și vorbit este considerată un drept fundamental al omului, a fost o cerință a revoluțiilor democratice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și a fost trecută în toate constituțiile țărilor democratice de atunci încoace.

Socrate a fost condamnat în anul 399 î. Hr. la pedeapsa cu moartea prin otrăvire, fiind obligat să bea un amestec mortal de cucută (o plantă toxică). A fost acuzat, după cum scrie Platon, de necredință în zeii cetății (impietate) și de coruperea tinerilor prin învățăturile sale. Aceasta a fost o condamnare pentru idei, pentru convingeri, pentru opinii. Este primul delict de opinie celebru, pentru care, acum aproape două milenii și jumătate, s-a aplicat pedeapsa capitală. Toată omenirea democrată a veștejit această condamnare, iar Socrate este considerat azi unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii. Regimurile care aplică legile retroactiv sau care conțin prevederi care sancționează vini din trecut sunt regimuri nedemocratice. Eu înțeleg foarte bine să se pedepsească încălcări de legi ale oamenilor care trăiesc în momentul emiterii acelor legi. Dacă, în statul român, Constituția condamnă propaganda de extremă dreaptă și pe cea de extremă stângă, dacă sunt interzise în România organizații care propagă idei de extremă dreaptă sau de extremă stângă este foarte bine, dar aceste interdicții trebuie să se răsfrângă asupra oamenilor care trăiesc acum. Cei care au trăit în trecut nu au avut, poate, astfel de interdicții, iar dacă le-au avut, au plătit atunci. De ce să plătească din nou acum? Între legea juridică și legea morală sunt mari deosebiri. Opinia publică nu judecă precum juriștii și nu dă sentințe ca ei, ci constată și acceptă binele și respinge răul. Iar istoricul nu condamnă, ci explică. Crimele reale – adică luările de vieți omenești – nu se pot prescrie, dar ideile? Cine suntem noi să judecăm ideile și să condamnăm oamenii pentru ideile lor? Dacă Paulescu a lăsat o descoperire medicală deosebită, dacă Radu Gyr a scris o poezie bună, dacă Octavian Goga a îndemnat la egalitatea românilor cu ungurii și sașii din Ardeal, cine suntem noi să repudiem în întregime aceste personalități? Oare să fi devenit noi, generația noastră, Parlamentul nostru, magistrații noștri, judecătorii oamenilor care au trăit în trecut? Să ne arogăm atribute de Dumnezei?

De ce să nu repudiem ceea ce a fost rău – și există rău în fiecare om – și să acceptăm ceea ce a fost bine? Firește că există oameni malefici și regimuri politice condamnabile (aproape) în întregimea lor, dar de cele mai multe ori oamenii, chiar și personalitățile au părți bune și părți rele. De ce să respingem oamenii în bloc? Lucrul acesta, al acceptării binelui și al iertării (atunci când nu s-au produs fapte capitale), l-am învățat în tinerețe de la academicianul român-evreu Nicolae Cajal. Acest om, de o generozitate rară și de o căldură sufletească ca un balsam, m-a învățat să caut în fiecare om și în fiecare realitate (entitate) de-acum sau de demult mai întâi partea bună, să nu obturez niciodată partea bună. Răul este, firește, de condamnat, dar, câteodată, de ignorat. Crede cineva că dacă elevii sau tinerii ascultă sau citesc poezii de Octavian Goga și de Radu Gyr devin ei rasiști sau antisemiți? Ar fi o copilărie și o utopie să credem așa ceva. Vă rog să recitiți „Casa noastră” sau „Dăscălița” de Octavian Goga și nu veți găsi decât bună cuviință, iubire, nostalgie, durere, înălțare, chemare spre bine. Oare este bine să aruncăm odată cu apa și pruncul din copaie, după vorba cea înțeleaptă a românului? De ce să nu veștejim răul și să păstrăm binele? Dacă ștergem total memoria oamenilor, rezultatul va fi tabula rasa și ne vom dezumaniza cu toții. Moștenirea culturală a omenirii, inclusiv a românilor, trebuie păstrată dincolo de greșelile creatorilor, de politica lor, de răul pe care – cu voie ori fără voie, cu pedepse ori fără pedepse – l-au făcut. Numai așa se tezaurizează un patrimoniu. Dar revin: greșelile nu trebuie ascunse, ci arătate și cunoscute, dar nu fetișizate, nu transformate în motive de interdicție a operelor valabile.

Ce să facem de-acum înainte? Cui ar folosi să căutăm de câte ori i-au jignit, de-a lungul istoriei, cu vorba și cu fapta, anumiți etnici evrei pe români sau pe anumiți români? Să căutăm în spațiul public și cultural din Israel, în universul cultural ebraic cine și de câte ori a folosit cuvântul „goim”/„goimi” cu sens peiorativ față de străini? Să ne uităm iarăși la Talmud și să scoatem din context citate cu mesaje aparent xenofobe, fiindcă nu este greu de făcut așa ceva și mulți o fac? Și, cum mai nimeni nu verifică, se pot prelua aceste mesaje mincinoase din mijloacele de difuzare în masă. Sau să cercetăm ce au zis, au scris sau au făcut Iorga, Vaida-Voevod, Gheorghe Brătianu, Noica, Cioran, Eliade și să pândim la ei idei neconforme? Am găsit astfel de exemple și nu m-am revoltat, nici nu am reclamat pe nimeni. A greși este omenesc. Personalitățile au un facies al lor, au o dominantă pozitivă care a fost preluată de opinia publică și pentru aceea au rămas în istorie, nu pentru greșelile lor. Am căutat în Pușkin, Petőfi, Sevcenko, Eminescu, Shakespeare și alții și am descoperit o grămadă de versuri xenofobe (pentru gustul nostru de azi). Ce facem cu ele și cu ei? Interzicem versurile și pe ei îi scoatem din epoca lor și îi judecăm ca odinioară – „cu mânie proletară” – după legile epocii noastre? Ce greșeală enormă am face! Impulsul există și a existat de-a lungul timpului. El aparține dictaturilor, regimurilor totalitare. Acestea fac indexuri ale cărților interzise și ale autorilor prohibiți, acestea pun autori și cărți la „secret”, acestea distrug statui, busturi, schimbă nume de străzi, purifică programe școlare. Ce câștigăm dacă interzicem nume de străzi, dacă ardem cărți și dacă dărâmăm statui, decât „sicrie” în plus în cadrul culturii românești? Nu demult, am revăzut fresca interbelică a lui Costin Petrescu, din cadrul Colegiului Academic „Florian Ștefănescu-Goangă” al Universității clujene, intitulată „Prin cultură la libertate”. Acolo, între multe figuri memorabile, precum Petru Maior, Andrei Șaguna sau George Coșbuc, se află și chipul lui Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”. Logica strâmbă de-acum a unora ne-ar îndemna să martelăm chipul poetului, să-l scoatem din spațiul academic și public, să-l blamăm cu mânie. Asta să urmeze? De asta are nevoie societatea noastră? Atrag atenția că, după ocuparea samavolnică a jumătății de nord a Transilvaniei, în 1940, de către fasciștii unguri ai lui Horthy Miklós, toată fresca lui Costin Petrescu, cu toate chipurile personalităților culturii românești ardelene, a fost bătută cu ciocanul și tencuită. Dar atunci era un regim de dictatură. Între timp, fresca a fost restaurată, cu greu. Oare să ne întoarcem de unde am plecat?

Mă întreb: la acest stadiu a ajuns democrația noastră? Ca să facem o societate mai bună, permisivă, tolerantă și dreaptă nu trebuie să recurgem la metode inchizitoriale. Pe timpul Inchiziției, cu cât se condamnau mai multe „vrăjitoare” în piața publică, cu atât apăreau mai mulți delatori care demascau „vrăjitoare”. De ce să exhibăm mereu în societate relele de altădată? Sigur, istoricii spun că o facem ca să nu uităm și ca să nu repetăm răul. Este adevărat, dar în toate e nevoie de un echilibru. „De la sublim până la ridicol nu este decât un pas”. Tot repetând relele și tot condamnând răul, s-ar putea să trezim (să retrezim) gustul pentru rău, adică să dobândim un rezultat contrar nevoii de bine public.

Tribunalul de la Nürnberg, Tribunalul poporului din România și alte instanțe i-au pedepsit aspru pe cei vinovați. De ce să continuăm să pedepsim? Cui folosește vrajba aceasta? Ce mai speră legiuitorul, magistratul, ONG-urile dacă pedepsesc memoria unora dintre vinovații care au plătit deja? Oare prin aceasta se poate câștiga bunăvoința poporului român? Va urma doar îndârjire și se va naște ură.

Eu sunt convins că inițiatorii legii aflate aici în discuție s-au gândit la prezent și la viitor, nu la trecut. Este absolut firesc ca oricine manifestă de-acum încolo atitudini naziste, fasciste, legionare, rasiste, xenofobe, antisemite să fie tras la răspundere în justiție și pedepsit. Nu-i vorbă, și legislația anterioară pedepsea astfel de manifestări. Dar înverșunarea nu are rost și nici lupta cu istoria nu are rost. Cuiva i-ar putea trece prin cap să-l scoată pe Goga din istoria literaturii române, altuia să-l chestioneze pe Alecsandri pentru o scenă dintr-o piesă a sa, altul pe Kogălniceanu fiindcă a folosit cuvântul „țigan” sau altul pe Eminescu pentru că nu a respectat drepturile omului și ale minorităților (adoptate, de altfel, la jumătate de secol după moartea sa). Nu exagerez deloc, din moment ce în unele locuri „civilizate” și „democrate” de pe Terra sunt acuzați Shakespeare și Cervantes, Dante și Goethe, fiindcă nu au gândit ca noi, după legile noastre și după principiile noastre.

Dar cine îi condamnă pe atacatorii românilor? Și românii, nu numai vecinii sau conlocuitorii lor au fost atacați de-a lungul timpului. Nu vă pot reproduce aici – și nici nu are rost să o fac – cum au fost jigniți românii de anumiți autori străini de-a lungul timpului, ce campanii de distrugere a lor s-au purtat sau cum au fost condamnați și chiar uciși numai pentru că erau români. Ce-ar fi să ne apucăm să-i luăm pe toți înjurătorii românilor și să le interzicem numele în spațiul public de azi din România și, mai ales, din Transilvania? Sunt scriitori, istorici, oameni politici marcanți ai maghiarilor și ai Ungariei care au dus propagandă contra românilor și care au luat măsuri contra românilor, uneori contra românilor și evreilor la un loc. Unii dintre ei fac parte din istoria literaturii maghiare. Cui ar mai folosi azi să cerem interzicerea numelor lor? În secolul al XIX-lea, când se construia statul național unitar român, unii români au avut atitudini pe care le numim azi xenofobe și antisemite, atitudini care, în unele cazuri, s-au radicalizat după 1918. De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că majoritatea lor trăiseră, sub stăpâniri străine, o istorie întreagă de discriminări, de asupriri, de ură, de dispreț, de înjosiri. Ei fuseseră crescuți cu mentalitate de slugi, de servitori ai unor stăpâni nemiloși, sub imperii și regate străine. Ideologia revoluționară a secolului al XIX-lea i-a învățat pe greci, pe polonezi, pe cehi, pe slovaci, pe croați, pe bulgari, pe sârbi, pe lituanieni, pe letoni, pe estonieni etc. că fiecare națiune merită să trăiască liberă în statul său propriu. Adică să fie pe lume un stat numit Grecia pentru greci, unul numit Polonia pentru polonezi, altul Cehia pentru cehi, altul Slovacia pentru slovaci și așa mai departe. De ce să fi făcut românii excepție de la această gândire și de la această evoluție. În mintea majorității oamenilor de atunci, România se construia ca să fie a românilor, fiindcă destul timp românii fuseseră nedoriții altora, ca supuși. Când cadrul generator al mentalității de servitori se transformă prea repede, se nasc și reacții dure: sclavul devenit brusc stăpân se răzbună, mai ales dacă legea, morala și opinia publică îl ajută. Atunci, majorității grecilor, polonezilor, lituanienilor, românilor etc. li se părea normal să se întâmple așa, ca o victorie a dreptății. Nu ar trebui să ne mirăm, din moment că astăzi liderii unor mișcări pretind răzbunare care să dureze tot atâta timp cât a durat asuprirea strămoșilor lor. Judecarea acelor oameni după legile de azi și după morala recentă, adică după realități apărute cu mult după moartea lor, este o greșeală. De câte ori s-a întâmplat acest lucru în istorie a fost o biruință a răului. Răzbunarea împinsă la extrem generează perpetuarea și chiar eternizarea răzbunării.

Interzicerea numelor unor oameni din trecut care au greșit, dar au lăsat și o moștenire culturală (în cazul de față, literară) valoroasă, apreciată ca atare de criticii și istoricii literari, este o eroare. Noi nu ne certăm cu trecutul, pe care, oricum nu-l putem schimba. Datoria noastră este să ferim omenirea de erori astăzi, să împiedicăm și chiar să pedepsim rasismul, xenofobia, șovinismul, antisemitismul, ura contra romilor etc. Asta da! Suntem obligați să facem acest lucru, dacă dorim să asigurăm un viitor copiilor și nepoților noștri. Suntem obligați să condamnăm și toate relele din trecut, suntem datori să-i menținem mereu condamnați pe criminali și pe instigatorii direcți la crime, dar nu pe oamenii care s-au căit (cum a făcut Radu Gyr) și nici pe cei care au construit România (cum a făcut Octavian Goga). Cui folosește epurarea literaturii române și universale de valori? De ce să-i pedepsim noi pe Radu Gyr și Octavian Goga din nou (după ce i-au pedepsit alții și mai ales comuniștii) când ei au trecut demult în altă lume? Cine suntem noi să fim judecători ai unor personalități care nu se mai pot apăra? Epurările acestea nu preamăresc spiritul de dreptate universală, ci incită la continuarea sau la trezirea urii. Nu cred că avem nevoie de așa ceva într-o societate pe care o vrem dreaptă, echitabilă, înțeleaptă. Vinile lui Radu Gyr și Octavian Goga sunt reale, le-au constatat și condamnat contemporanii și, mai ales, urmașii lor, dar, în esență, în cazul lor, creația literară a subsumat greșelile. Ei au rămas în memoria colectivă – cu precădere Octavian Goga – drept personalități, ei fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Oricine dorește se poate informa ușor despre viața lor, despre atitudinile lor și despre creația lor. Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori și nici inchizitori. Consider că poezia lor a însuflețit viața românilor și nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui Goga, faptul este sigur. Dacă creația lui Radu Gyr a avut și conotații antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin (Homo sum, nihil humani a me alienum puto), fiindcă avem discernământ și putem decide singuri ceea ce este bine și ceea ce este rău. Nu înțeleg de ce se consideră că oamenii care au greșit trebuie condamnați pe vecie, de ce se crede că oamenii nu se pot îndrepta, că nu-și pot schimba convingerile, că nu se pot căi pentru anumite fapte din viața lor. Nu înțeleg de ce urmașii trebuie să tragă ponoase de pe urma înaintașilor, de ce trebuie ei – a doua, a treia, a patra generație – să-și ceară scuze, să se plece, să se jeneze. Nu înțeleg de ce părțile bune din viața unor oameni care au greșit nu se cuvin recuperate, cunoscute, apreciate. De ce să se piardă anumite opere valoroase pentru că viețile autorilor lor (părți din acele vieți) au fost condamnabile, nu au fost imaculate? Nu demult, pomenitul savant Nicolae Cajal le-a spus unor critici ai săi că Nicolae Paulescu (cu articole antisemite foarte grave, de-a dreptul virulente) este prețuit la Academia Română pentru cercetarea sa medicală, pentru descoperirea pancreinei (numele dat de el insulinei), că viața sa împreună cu activitatea politică rămân să fie cercetate separat. Firește că activitatea sa politică, legată clar de fascism și antisemitism, trebuie condamnată, dar cercetările sale, chiar dacă unii le chestionează, merită cunoscute, analizate, comparate, criticate, discutate. Într-o societate democratică, cuvântul este liber, iar delictul de opinie nu există.

Noi, românii, am avut marele talent de a ne condamna și ucide eroii făuritori ai României Întregite. Este chiar jenant să luăm lista marilor constructori ai edificiului național și să vedem că ea corespunde în mare măsură cu condamnații pedepsiți de regimul comunist de la Canal și cu morții din închisorile comuniste ale anilor 1950. Ce facem azi? Nu alta decât că îi condamnăm din nou, ca într-o nouă eră comunistă, pe cei care au făcut bine țării și românilor. Răul lor – atât cât este – nu le poate fura binele. Greșelile nu pot anihila faptele bune. Doar regimurile totalitare au dus pedepsele până în pânzele albe.

Cred sincer că nu vrajba, condamnările și interdicțiile personalităților din trecut pot asigura armonia și pacea socială, ci înțelegerea, clemența și iertarea. Legile trebuie date pentru prezent și viitor și ele trebuie să aibă putere asupra faptelor petrecute din momentul adoptării lor înainte, spre viitor, iar nu efect retroactiv. Dacă se vor interzice nume de străzi, de scuaruri, de alei, dacă se vor sparge busturi și statui, lumea se va întreba de ce și se va îndrepta spre ideile pe care promotorii acestor fapte le incriminează. Tinerii vor începe să studieze biografiile celor interziși, dar și ideologiile la care ei au aderat la un moment dat, care erau în vogă în timpul vieții acestora. Și nu ar fi de mirare, ca unii, sub impulsul „corectitudinii politice”, al neomarxismului (promotor al dictaturii), „progresismului”, al anulării culturii și istoriei, al „trezirii”, să se lase ademeniți. Mai ales că discernământul și judecata limpede s-au redus foarte mult la tinerii care sunt robii digitalizării, care nu mai au cultura generală și istorică necesară comparației și dreptei concluzii, care nu mai au în memorie bagajul înțelepciunii și care aderă la ideea de tabula rasa. Ei, animați ca mai toți tinerii și de teribilism, devin victime sigure ale noii propagande. Oare de asta avem nevoie, de propagarea fascismului, nazismului și antisemitismului? Nu ar fi mai cuminte să condamnăm răul și să acceptăm binele? Până recent, susțineam și eu că omenirea contemporană este guvernată de rațiune și spirit de echilibru și că forța dreptului înlocuise dreptul forței. Anumite întâmplări din ultimul timp îmi arată că m-am înșelat, că cel mai tare decide în detrimentul celui mai slab, așa cum a fost aproape mereu în istorie. Dar se poate să mă înșel și să se petreacă minuni de bine și de dreptate, de adevăr și de iubire sub ochii noștri.

Dacă încalc vreo lege prin aceste opinii ale mele, atunci îmi aștept judecarea și condamnarea.

Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop


Sursa: https://www.juridice.ro/essentials/11579/razboiul-cu-istoria