La summitul de la București din 2008, Ucrainei i s-a promis o posibilă aderare la NATO. În 2022, în ajunul „operațiunii militare speciale” rusești, Ucraina participa deja la exerciții militare comune cu NATO și primea în mod masiv arme și antrenament de la NATO. Dar încă nu i se acordase calitatea de membru. Războiul din Ucraina este acum la mai mult de 500 de zile, țara a fost devastată, iar forțele sale de luptă au suferit pierderi de sute de mii. Cu toate acestea, la summitul de la Vilnius de săptămâna trecută, Ucraina a fost trecută pe lista de așteptare a clubului de elită. Comunicatul summit-ului notează că a fost creat un „Consiliu NATO-Ucraina” pentru a facilita „aspirațiile euro-atlantice ale Ucrainei de aderare la NATO”, dar apartenența la Alianță este încă la fel de evazivă. Considerând această situație „absurdă”, președintele Zelensky a protestat, amenințând că nu va participa la summit, până nu i se va face să înțeleagă că nu este înțelept să muști mâna care te hrănește.
Întrebarea care se pune este: de ce NATO a refuzat în mod repetat aderarea Ucrainei? Răspunsul nu a întârziat să apară. Președintele Biden a explicat că, dacă Ucraina ar intra în NATO, conform articolului 5 din tratatul NATO, Statele Unite ar fi în război cu Rusia, ceea ce nu este un lucru bun. Ciudățenia acestei lămuriri nu a fost observată. Dacă Ucraina a fost victima nevinovată a unei agresiuni ruse brutale și neprovocate, nu era tocmai momentul să admitem Ucraina și să o susținem cu ambele picioare și cu ambele mâini? La urma urmei, asta dictează solidaritatea cu un prieten la nevoie.
Dar domnul Biden, dimpotrivă, a considerat de la sine înțeles că apărarea Ucrainei de către trupele de luptă americane nu era o opțiune. Adevărul urât este că NATO nu i-a oferit niciodată pe bune Ucrainei să se alăture; a fost doar o incitare și un truc. Dimpotrivă, Washingtonul spera în mod ideal să înarmeze Ucraina până în dinți pentru a neutraliza Rusia militar fără a fi nevoie să tragă ea însăși un singur foc. Dar Statele Unite știau cu siguranță că se joacă cu focul. Dacă John Mearsheimer și Stephen Cohen au fost capabili să prezică corect că Rusia nu va accepta încercuirea sa mortală, este puțin probabil ca districtul Washingtonului în care se află Departamentul de Stat al SUA să fie în întuneric. Dimpotrivă, într-o simulare, Rusia ar fi provocată într-un război pentru a o face să sângerze, dar Ucraina – fără aderarea la NATO – ar fi singură, să lupte și să moară, în timp ce industriile morții din Statele Unite ar fi un hit. Cu alte cuvinte, Ucraina este utilă doar fără Articolul 5: rolul său atribuit este să moară pentru NATO, nu invers (...).
Washingtonul a agățat Ucraina cu perspectiva aderării la NATO, aparent pentru a o proteja de agresiunea rusă, când adevăratul ei scop era să provoace agresiunea rusă, în care Ucraina ar trebui, din păcate, să sufere devastare pentru ca NATO să poată obține o victorie imaculată. Îți amintește asta de ceva? Este normal. În anii 1930, Stalin a rugat puterile occidentale să-și unească forțele cu Rusia într-un pact de securitate colectivă împotriva amenințării naziste în creștere, în timp ce în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a cerut celorlalte puteri aliate să deschidă un al doilea front, deoarece până în 1944, aproape toate trupele naziste luptau pe frontul de est. Occidentul avea însă propria sa agendă: să-i lase pe sovietici și pe naziști să se epuizeze, astfel încât să poată pleca cu prada. În simetrie istorică ironică, dacă Rusia era atunci, Ucraina este acum mielul de jertfă. Cu toate acestea, chiar și după standardele absolut cinice ale politicii marii puteri, trădarea NATO în Ucraina este uluitoare. Ucraina este astăzi mielul de jertfă.
Statele Unite au ordonat Ucrainei să lanseze o contraofensivă pentru care era îngrozitor de prost pregătită. La începutul contraofensivei anunțate, am speculat că „motivul probabil al recentelor atacuri cu drone în interiorul Rusiei și al distrugerii barajului este acela de a distrage atenția de la ofensiva care nu se va întâmpla niciodată”. O lună mai târziu, ofensiva nu a mai avut loc. Ucrainenii au preluat o mână de sate a căror populație cumulată este mai mică decât cea a liceului meu și a căror lungime cumulată este mai mică decât distanța alergării mele de dimineață. Pe ce mi-am bazat speculațiile? Mărturisesc fără rușine că sunt total ignorant în treburile militare. Pofta de sânge nu a fost niciodată ceașca mea de ceai: părinții mei mi-au transmis o evaluare total negativă a războiului; moartea și distrugerea nu au conferit nici un drept de laudă în casa mea.
Eu locuiesc într-un cartier ucrainean cunoscut în mod informal drept „Mica Odesa lângă mare” (adiacent plajei Brighton). Mai este un singur pas de făcut pentru a ajunge mai aproape de acest pământ devastat. „În ciuda tuturor mașinilor de distrugere”, a scris Leon Troțki, care a organizat și a condus Armata Roșie, „factorul moral păstrează o importanță decisivă în război”. În ultimul an, cartierul meu a fost invadat de ucraineni de vârstă militară. Oricare ar fi moralul lor la începutul războiului, pot ucrainenii de azi să ignore că sunt folosite ca carne de tun pentru a-i satisface pe nebunii din Washington? În mod clar, ceva este în neregulă atunci când președintele șefilor de stat major comun este să „îndemne trupele ucrainene să-și apere țara”. Cei care pot fugi fug; cei care nu, pot continua să lupte, pentru că salariile armatei sunt mult mai mari decât cele ale civililor. Dar ei nu sunt gata să se arunce sub focul nemilos al artileriei ruse, decât dacă sunt forțați. Pe de altă parte, dacă spiritul de luptă al soldaților ruși a fost inițial stins pentru că se îndoiau de meritele „operațiunii militare speciale”, azi lucrurile stau altfel.
Contraofensiva a fost așadar, așa cum era de așteptat, un eșec. Comunicatul de la Vilnius, care conține 11.000 de cuvinte, nu menționează o dată contraofensiva și nici nu face aluzie la aceasta. Interesant este că declarația nu acuză direct Rusia pentru explozia barajului și spune doar cu prudență că „distrugerea barajului Kakhovka evidențiază consecințele brutale ale războiului început de Rusia”. The New York Times relatează zi de zi că corpul ofițerilor ruși este în dezordine. Totuși, nu se oprește niciodată să se gândească la următoarea întrebare: dacă așa ar fi fost cazul, de ce nu a profitat de această situație contraofensiva ucraineană anunțată cu mare fanfară?
În timp ce contraofensiva fantomă a Ucrainei nu este menționată în declarația NATO, China este foarte clar. A fost întotdeauna îndoielnic că Rusia reprezintă vreo amenințare la adresa securității Europei de Est, să nu mai vorbim de cea a puterilor occidentale. Chiar și în epoca sovietică, când Stalin a fost salutat drept marele lider al revoluției mondiale, Troțki a observat cu perspicace (în 1940) că, de fapt, „Stalin este cel mai conservator politician din Europa”. Astăzi, puține s-au schimbat. „Rusia lui Putin este o putere profund conservatoare”, notează unul dintre cei mai astuți observatori ai Kremlinului, „și acțiunile sale sunt menite să mențină status quo-ul” (Richard Sakwa, Frontline Ukraine). Chiar dacă a aspirat la ea, nici epoca sovietică, nici epoca post-sovietică nu au permis Kremlinului, instalat pe o platformă șubredă, să remodeleze radical harta politică.
Dacă Washingtonul a încercat să neutralizeze Rusia militar, nu a fost pentru a descuraja un complot demonic al lui Putin de a restabili imperiul țarist, ci mai degrabă pentru a poziționa toate piesele sale pe marea tablă de șah pentru bătălia decisivă care va urma. Odată ce Rusia va fi eliminată de pe tabla de șah, Washingtonul va avea mână liberă în altă parte – sau cel puțin așa spera, dar lucrurile s-au dovedit altfel – unde miza este într-adevăr mare. Comunicatul de la Vilnius afirmă că „scopul principal și cea mai mare responsabilitate a NATO este de a asigura apărarea noastră colectivă, împotriva tuturor amenințărilor din toate direcțiile. Rețineți că nu se menționează „amenințările militare”. Ce amenințări sunt acestea și din ce direcție? Comunicatul de presă nu lasă loc de îndoială:
Sursa : https://www.agoravox.fr/tribune-libre/article/norman-finkelstein-pourquoi-l-249529
