Autor: Andrew Latham (foto), profesor de relații internaționale la Colegiul Macalester din Saint Paul, Minnesota, membru senior la Institutul pentru Pace și Diplomație și membru la Defense Priorities din Washington, DC

Dacă evaluăm performanța NATO de la înființarea sa, în termeni de faimoasa caracterizare a rațiunii sale de a fi (atribuită primului său secretar general, Lord Ismay) - să-i țină pe ruși afară, pe germani la pământ și pe americani înăuntru - nimeni nu poate contesta faptul că Alianța a avut succes. Amenințarea sovietică a fost controlată, Germania de Vest a fost integrată în sistemul de alianțe occidentale, iar Statele Unite au rămas profund implicate în securitatea europeană.

Cu toate acestea, așa cum a susținut colegul meu Jennifer Kavanagh, chiar succesul NATO în atingerea obiectivelor sale inițiale a semănat semințele declinului său viitor. Amenințarea sovietică, care a servit drept forță unificatoare pentru Alianță, a luat sfârșit cu mult timp în urmă. Membrii europeni și canadieni ai NATO, fiind în echipa care „a câștigat” Războiul Rece, și-au pierdut o mare parte din hotărârea de a menține capabilități militare robuste și de a contribui la apărarea colectivă.

Mai mult, succesul de a „ține pe germani în jos” a avut consecințe neprevăzute. O Germanie demilitarizată a fost esențială pentru prevenirea unei amenințări germane renaștere în Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial. Totuși, acest lucru a însemnat și că una dintre marile puteri europene a dezarmat efectiv. Dar de la sfârșitul Războiului Rece, apartenența Germaniei la NATO i-a oferit puțin stimulent să cheltuiască pentru apărare. În cele din urmă, strategia de a „ține americanii înăuntru” a dus la preluarea de către SUA a unei părți disproporționate din povara financiară și militară a NATO. În timp ce SUA a fost din punct de vedere istoric dispus să joace acest rol, creșterea noilor provocări globale poate duce la o reevaluare a priorităților sale de securitate. Un dezechilibru continuu în împărțirea sarcinilor a tensionat de mult relația dintre SUA și aliații săi europeni și amenință să submineze angajamentul Americii față de NATO.
Luate împreună, aceste provocări aruncă o umbră lungă asupra viitorului Alianței Atlantice. SUA, pivotul NATO, se concentrează din ce în ce mai mult pe ascensiunea Chinei și pe provocările complexe de securitate ale regiunii Indo-Pacific. Această schimbare a focalizării ar putea duce la scăderea angajamentului american față de securitatea europeană, încordând și mai mult coeziunea Alianței. În sine, aceste provocări s-ar putea dovedi fatale pentru NATO. Dar aș susține că dispariția inevitabilă a Alianței are rădăcini și mai adânci, rădăcini care au de-a face cu schimbarea polarității din ultimul deceniu sau cam așa ceva.

NATO a fost concepută într-o lume bipolară pentru a aborda realitatea competiției între două superputeri. Structura rigidă a alianței și concentrarea pe apărarea colectivă erau potrivite pentru a descuraja agresiunea sovietică. Odată cu dispariția URSS în 1991, NATO s-a adaptat la noile realități ale așa-numitului „moment unipolar”. Absența unui concurent egal a permis SUA să-și mențină poziția dominantă în cadrul Alianței, iar NATO s-a transformat într-un instrument al primatului american.

Dar momentul unipolar a trecut definitiv și am intrat într-o nouă eră geopolitică – una definită fundamental de multipolaritate. Ascensiunea Chinei, a Rusiei și a Indiei, mai asertive și ascensiunea altor puteri regionale au creat un mediu de securitate mai complex, haotic și competitiv. Iată problema pentru NATO: adaptarea Alianței la noua realitate multipolară – reconstruirea și reutilizarea acesteia astfel încât să fie potrivită scopului într-o „ lume multipolară dezechilibrată ” – se va dovedi probabil imposibilă și cu siguranță nu merită. investiția de timp, bani și energie de care ar fi nevoie.

De ce? Deoarece, procesul decizional rigid, bazat pe consens al NATO, conceput pentru o lume cu o amenințare singulară, este nepotrivit pentru mediul dinamic al unei lumi multipolare. Apariția de noi puteri cu interese concurente face dificilă obținerea unui consens cu privire la o serie de probleme de securitate. Accentul pus pe apărarea colectivă împotriva unui singur adversar nu mai reflectă diversele amenințări cu care se confruntă Alianța.

Este nevoie de o abordare mai agilă. Spre deosebire de structurile osificate ale alianțelor formale, parteneriatele flexibile de lucru pe probleme specifice oferă o promisiune mai mare. Astfel de parteneriate ar permite SUA să mențină libertatea de manevră și să construiască coaliții ad-hoc adaptate pentru a aborda amenințările emergente. Exemple precum AUKUS , Quad și diverse organizații regionale de securitate demonstrează potențialul statelor care converg rapid în jurul intereselor comune pe probleme specifice. În timp ce alianțele stabilite pot păstra un rol marginal în această nouă ordine mondială, relevanța lor se va diminua probabil. Întrebarea pentru SUA și aliații săi europeni nu este dacă NATO poate fi salvată, ci dacă ar merita să fie.

Resursele alocate în prezent menținerii unei structuri greoaie de alianță ar putea fi cheltuite mai bine pentru construirea unei arhitecturi de securitate mai agile și mai receptive pentru provocările secolului XXI. Acest lucru poate implica o abordare mai modulară a cooperării în materie de securitate, diferite țări preluând conducerea în diferite probleme în funcție de capacitățile și interesele lor. Înseamnă toate acestea că nu vom sărbători cea de-a 80-a aniversare a NATO peste câțiva ani? Probabil ca nu. Înseamnă că este puțin probabil să sărbătorim centenarul Alianței în 2049? Fără îndoială.

Sursa: https://thehill.com/opinion/national-security/4757035-will-nato-still-exist-in-25-years/