Scrisoare deschisă:

„Numele meu este Richard Thomas Medhurst. Sunt un ziarist din Marea Britanie, acreditat la nivel internațional.
Joi, când am aterizat pe aeroportul Heathrow din Londra, am fost imediat escortat din avion de șase polițiști care mă așteptau la ușa aeronavei. M-au arestat – nu reținut – m-au arestat în baza articolului 12 din Legea privind terorismul, din anul 2000, și m-au acuzat că aș fi „exprimat o opinie sau o credință care susține o organizație interzisă”, dar nu mi-au explicat ce înseamnă asta.

Un polițist mi-a luat bagajele, iar când am întrebat de ce mai era încă în avion, mi s-a spus: „Uite, amice, poți fi legat chiar aici, în fața tuturor, sau acolo. E alegerea ta.” Am fost dus într-o încăpere alăturată, am fost percheziționat, mi s-a confiscat telefonul. Nu mi s-a permis să îmi informez familia.

Deși am fost calm și cooperant, am fost încătușat cu ceva care mi-a pus umerii într-o poziție inconfortabilă și pumnii unul peste altul, nu unul lângă altul. Cătușele erau foarte strânse. Deși poliția le-a mai slăbit, au lăsat urme pe mâini timp de două zile. Poliția m-a dus pe pistă și m-a suit într-o dubă, practic o cușcă mobilă, și m-a informat că totul este înregistrat. Spațiul în dubă era mic. A trebuit să mă chinui tot timpul să îmi păstrez echilibrul și să nu cad în timp ce eram dus spre secția de poliție.

Odată ajuns la secție, am fost percheziționat pentru a doua oară în decurs de zece minute. Mi s-a spus să mă așez pe o bancă, să-mi scot pantofii, să-mi scot șosetele. Mi s-a spus să îmi întorc șosetele pe dos și să le țin sus pentru ca polițiștii să le inspecteze. Mi-au spus și să-mi ridic picioarele pentru a mi le vedea. Polițiștii m-au dus într-o cameră cu lămpi ultraviolet, despre care mi-au spus că sunt folosite pentru a prinde hoții stropiți cu ceva – habar n-am de ce au făcut asta, din moment ce tocmai mă dăduseră jos din avion.

Valiza mea a fost deschisă în hol și răscolită; toate aparatele și dispozitivele mele ziaristice au fost confiscate, inclusiv telefoane, cartele SIM, microfoane fără fir, microfoane și căști. Până și șireturile de la pantofi. Ulterior, mi-au luat probe ADN, amprentele digitale, amprentele palmelor și m-au fotografiat.

Am fost plasat în izolare, într-o celulă rece care mirosea a urină. Nu era lumină deloc, iar patul – dacă îl pot numi pat – era o mică margine din beton cu o saltea subțire ca hârtia. Celula nu avea ferestre. Nici încălzire. Nici hârtie igienică. Am fost înregistrat 24/7, audio-video, chiar și când am mers la toaletă. Am fost nevoit să mănânc cu o bucată de carton, pe care trebuia să o pliezi în două pentru a lua mâncarea.

Poliția mi-a spus că am dreptul să informez pe cineva că sunt închis. Așa că am spus: bine, vreau să-mi sun familia. Pentru ca apoi să-mi zică: „Ei, bine, apelurile tale au fost interzise din cauza naturii infracțiunii tale prezumate.” Am încercat să întreb: „Care mai este scopul unui drept, dacă el poate fi retras după bunul plac? De ce să îmi mai spui că am acest drept?” Iar unul dintre ei mi-a zis ceva de genul: „Ei, bine, nu este un drept absolut. Poate fi interzis.” La fel, mi-au spus că am dreptul să știu de ce am fost arestat. Așa că am întrebat (din nou), iar poliția mi-a răspuns aproximativ așa: „Noi suntem polițiști însărcinați cu arestarea, nu știm prea bine” sau „Ți se va explica în cursul audierii” ori vreun alt răspuns vag.

În ciuda modului civilizat și a jovialității polițiștilor, am simțit că întregul proces a fost conceput pentru a mă umili, intimida și dezumaniza; pentru a mă trata ca pe un criminal, chiar dacă ei trebuie să fi fost conștienți de trecutul meu și de faptul că sunt jurnalist. Am fost supravegheat aproape tot timpul, din momentul în care am fost arestat până când am fost eliberat, fie în duba poliției, fie în secție, fie în celulă – peste tot. Fără nici o urmă de intimitate.

De asemenea, multe dintre solicitările mele au fost amânate sau ignorate complet. Când am fost arestat, am cerut apă de mai multe ori. Poliția spunea mereu „sigur”, dar am ajuns să aștept ore întregi pentru o ceașcă mică cu apă. Am întrebat dacă îmi pot primi hainele, deoarece eram într-un tricou, era frig și nu puteam dormi. Au spus că îmi vor da un pulovăr, dar nu au făcut-o. Deși un gardian mi-a dat a doua pătură.

Vedeți, trebuie să insiști și să insiști pentru cele mai elementare lucruri. De aceea, mi-a fost teamă că nici măcar nu îmi vor chema un avocat. Am reușit să văd asistenta medicală o dată. Însă, în alte trei ocazii, când am cerut să văd asistenta, mi s-a spus „da”, apoi nimic. Timp de multe ore, nimeni de pe lume nu a știut ce mi s-a întâmplat și unde mă aflu.

Doar poliția putea să cheme un avocat pentru mine. A trebuit să întreb 4-5 gardieni diferiți, timp de mai multe ore, până când, în sfârșit, am primit un apel. Unele dintre apelurile avocatului meu nu au fost preluat sau nu au primit răspuns. La unul din apeluri, avocatul meu a spus că această audiere va fi monitorizată, așa că pur și simplu a refuzat să preia cazul. Am cerut să vorbesc cu ei după ce s-a întâmplat asta, dar nu mi s-a permis.

În total, am petrecut aproape 24 de ore în detenție. În nici un moment nu mi s-a permis să vorbesc cu vreun membru al familiei sau prieten. După 15 ore de așteptare, am fost în sfârșit interogat de doi ofițeri. Interviul a durat aproximativ o oră, o oră și jumătate. Deci, în mod clar, nu era nevoie să mă țină acolo atâta timp. Cred însă că acest lucru a fost făcut intenționat pentru a încerca să mă zdruncine psihologic. Nu au reușit.

Resping categoric și total acuzațiile poliției. Nu sunt un terorist. Nu am cazier judiciar. Înainte de acest incident, nu fusesem reținut în viața mea. Sunt un produs al comunității diplomatice și am fost crescut în educația anti-război.
Ambii mei părinți au câștigat Premiul Nobel pentru Pace pentru activitatea lor de pacificatori ai Organizației Națiunilor Unite. Ei au avut o influență extraordinară asupra concepției și perspectivei mele asupra lumii, și mi-au insuflat importanța diplomației, a dreptului internațional și a păcii. Eu însumi sunt o victimă a terorismului. Când frecventam școala britanică din Islamabad, ambasada egipteană de lângă școală a fost aruncată în aer într-un dublu atentat. Eu am condamnat și condamn terorismul categoric și fără echivoc.

Sunt un Medhurst. Familia mea are o vechime de 1000 de ani în Anglia. Provin dintr-o lungă descendență de funcționari publici. Înainte de a intra la ONU, tatăl meu a fost angajat la Poliția Metropolitană din Londra. Este un expert și o autoritate în domeniul contraterorismului, care m-a învățat multe. Bunicul meu a făcut parte din Forțele Aeriene Regale în timpul celui de-Al II-lea Război Mondial, iar tatăl său, înaintea lui, a făcut parte din armata britanică în Primul Război Mondial.
Poate că nu am aceeași carieră ca ei, dar consider că jurnalismul este un serviciu public și un mod de a-mi face datoria față de țară, oferind o contrapondere la presa corporatistă. Îmi iubesc țara și îi respect legile și instituțiile legale. Cu toate acestea, am sentimentul că cei asemenea mea, care vorbesc și relatează despre situația din Palestina, sunt luați la țintă. Îmi rezervasem biletul de avion spre Londra în aceeași zi. Totuși, o întreagă echipă de poliție a fost mobilizată pentru a mă aresta și interoga. Acesta este motivul pentru care am avut sentimentul că a fost o arestare planificată dinainte și coordonată.

Multe persoane au fost arestate în Marea Britanie pentru legătura lor cu jurnalismul. Uneori, în temeiul legii privind terorismul, alteori, nu. Mă gândesc la Julian Assange, Craig Murray, Kit Klarenberg, David Miranda, Vanessa Beeley. Totuși, din câte știu, sunt singurul jurnalist care a fost reținut și arestat pentru o perioadă de până la 24 de ore în temeiul articolului 12 din Legea Terorismului. Țineți cont de condițiile pe care vi le-am prezentat anterior: elementul psihologic că ești făcut să aștepți la nesfârșit, nu ți se spune de ce ești acuzat și nici când vei fi interogat...

Deși am fost eliberat necondiționat, nu cred că cauțiunea mea este cu adevărat necondiționată. Sunt efectiv în necunoscut, neștiind dacă voi fi pus sub acuzare în trei luni sau dacă voi merge la închisoare. Jurnalismul este modul meu de a-mi câștiga existența. Am o responsabilitate etică și morală de a informa opinia publică. Însă am impresia că mi-au pus botniță.

Pur și simplu nu știu dacă și cum voi putea lucra în următoarele luni de zile. Palestina – criza umanitară din Gaza – rămâne actualitatea cea mai presantă din lume, însă pare că orice declarație, oricât de nevinovată, factuală și bine intenționată ar fi, ar putea fi deformată și transformată într-un delict de cea mai mare importanță.

Exact acestea sunt pericolul și absurditatea Legii Terorismului asupra cărora am încercat să atrag atenția opiniei publice, cu mult înainte de a deveni eu însumi o victimă a ei. Este incontrolabilă și nu își are locul într-o democrație. Legile împotriva terorismului ar trebui să fie utilizate pentru a lupta împotriva terorismului real, nu împotriva jurnalismului. Nu ne putem numi o democrație câtă vreme jurnaliștii sunt scoși din avion, arestați și tratați ca niște criminali.

Sunt dezgustat că sunt persecutat politic în propria mea țară. Întrucât nu știu dacă voi mai putea continua să relatez în calitate de jurnalist, în următoarele luni, vă rog să mă sprijiniți în această perioadă. Libertatea presei, libertatea de exprimare sunt efectiv atacate. Statul ia măsuri drastice și acestea se intensifică pentru a încerca să împiedice oamenii să vorbească împotriva complicității guvernului nostru la genocid.

Vă rog să fiți alături, nu doar de mine, ci și de ceilalți care sunt încă închiși. Știu prin ce trec, iar cea mai mare ușurare este să știi că oamenii de afară te susțin și fac tot ce le stă în putință pentru a te scoate de acolo.

Vă mulțumesc,
Richard Medhurst”

Sursa: https://www.activenews.ro/opinii/Faptul-divers-A-fost-arestat-un-Ziarist...-Pe-cine-mai-intereseaza-cand-traim-cu-totii-intr-o-inchisoare-%E2%80%93-Puscaria-Occident-191471