Autror: Gelu Voican Voiculescu

În noul guvern condus de Luca Niculescu, învestit la 20 octombrie 2026, nu e niciun ministru oficial liberal. Guvernul are 11 miniștri PSDși 7 miniștri independenți, deși Alexandru Nazare – fost ministru liberal –, își păstrează portofoliul de la ministerul Finanțelor, dar se intitulează oficial drept „independent”. Iar PNL a decis să susțină guvernul Niculescu în Parlament, fără a participa însă oficial la guvernare. Adică îl susține în Parlament? Da, PNL susține guvernul Luca Niculescu în Parlament, dar oficial rămâne în opoziție.

Rezumând: PNL a votat învestirea guvernului, care a obținut 280 de voturi pentru și 58 contra. Ilie Bolojan a numit această susținere un „vot de necesitate“, datorită crizei politice; - PNL nu participă la guvernare și n-are miniștri; - și PNL s-a angajat să nu susțină o moțiune de cenzură până la 1 martie 2027, cu anumite condiții; - liberalii își păstrează dreptul de a criticaguvernul, putând să depună moțiuni simple împotriva miniștrilor.

Așadar: PNL este în opoziție, dar asigură temporar stabilitatea parlamentară a guvernului PSD condus de Luca Niculescu. Dar sprijinul nu este necondiționat. Cum e în opoziție dacă a votat noul guvern? Nu e o contradicție flagrantă? PNL este oficial în opoziție, dar în practică susține guvernul Niculescu. La guvernare, PNL n-are miniștri și nu face parte din coaliția guvernamentală. Iar în Parlament: PNL a votat totuși instalarea Guvernului. Pe viitor: PNL poate vota legile guvernului și s-a angajat să nu contribuie la demiterea lui pentru o anumită perioadă. Așadar, politic, PNL se declară partid de opoziție, pretinzând că va critica măsurile PSD. Dar asta-i opoziție adevărată? Nu, în sensul unei opoziții ferme față de guvern. În politică, situația se numește susținere parlamentară din afara guvernării. Deci PNL poate spune că este în opoziție, deoarece n-are miniștri, dar contribuie la menținerea guvernului la putere…

Da, PNL este în opoziție formală, dar oferă sprijin parlamentar guvernului PSD al lui Luca Niculescu. Asta nu este neapărat o contradicție juridică, dar poate fi considerată o una politică. Uite popa, nu e popa!…Dacă PNL susține guvernul și-l protejează de o moțiune de cenzură, cât de credibilă mai este opoziția pe care pretinde că o face? Da, asta poate fi numită falsitate politică, PNL pretinzând că se opune unui guvern pe care, în realitate, îl susține, menținându-l la putere. Există atunci vreo o diferență între compromisul politic asumat și ipocrizia politică?

Dacă PNL ar spune deschis: „Nu participăm la guvernare, dar susținem acest guvern pentru a asigura stabilitatea țării“, poziția ar fi coerentă, chiar dacă discutabilă. Însă PNL spune „Suntem în opoziție“, critică guvernul și – în același timp –, îi garantează supraviețuirea, atunci există o contradicție evidentă între discurs și comportament. Falsitatea nu constă în faptul că sprijină guvernul, ci în încercarea de a ascunde acest sprijin sub eticheta de opoziție, electoratul va considera conduita drept lipsită de sinceritate și chiar de credibilitate. Însă atunci cum mai stăm cu arbitrariul? Arbitrariul devine, într-adevăr, o altă problemă importantă a acestei situații politice. Și poate fi chiar mai gravă decât ipocrizia.

Totuși trebuie distinse trei aspecte: - falsitatea care apare atunci când un partid declară că face opoziție, dar acționează ca susținător al puterii; - arbitrariul care apare atunci când un partid își schimbă pozițiile fără criterii clare și consecvente, dar totodată explicabile public; - oportunismul care apare atunci când aceste schimbări sunt dictate în primul rând de avantajul politic. În cazul PNL, situația actuală ridică toate aceste întrebări: partidul a susținut învestirea guvernului Luca Niculescu, fără a intra însă oficial în Executiv, și a acceptat un acord temporar de stabilitate parlamentară. Mai e nevoie de întrebarea: unde intervine arbitrariul? Dacă PNL decide că astăzi PSD este un adversar politic, mâine un partener indispensabil, iar poimâine din nou un adversar, fără a explica principiile care ar putea justifica schimbările, atunci deciziile chiar devin arbitrare.Totuși, schimbarea unei poziții n-ar dovedi singură arbitrariul. O criză politică ar putea justifica un compromis.

Da, într-o democrație, partidele au libertatea să negocieze și să facă compromisuri. Însă această libertate presupune și responsabilitatea de a justifica alegătorilor aceste decizii. Dar când principiile sunt invocate doar când convin și sunt abandonate când încurcă, politica riscă să devină un exercițiu arbitrar al puterii.

Întotdeauna falsitatea va afecta încrederea în politicieni. Iar arbitrariul afectează predictibilitatea deciziilor acestora. Însă combinarea celor două poate afecta însăși credibilitatea reprezentării democratice. Atunci mai reprezintă PNL voința alegătorilor săi sau își ia libertatea de a decide, după împrejurări? Ce mai înseamnă acea voință? Se poate oare fără costuri de credibilate politică? Ori, ori? Nu, desigur! O asemenea conduită nu poate fi lipsită de costuri de credibilitate politică. Dar aceste ele nu sunt neapărat imediate și nici inevitabil decisive electoral.

Principiul „ori, ori“ exprimă o exigență fundamentală de coerență și de responsabilitate politică. Dacă PNL se declară în opoziție, dar garantează supraviețuirea guvernului, trebuie să explice limpede această opțiune. Nu va putea revendica simultan meritele stabilității guvernamentale și inocența opoziției față de deciziile Executivului, deoarece inevitabil vor apărea trei consecințe: - erodarea credibilității: alegătorii nu vor mai distinge între angajamentele politice și simplele declarații tactice conjuncturale. - dilatarea arbitrariului: principiile încetează să mai fie repere obligatorii și devin justificări adaptabile interesului de moment. - dilatarea iresponsabilității: partidul contribuie la menținerea puterii, dar încearcă să evite răspunderea pentru exercitarea ei.

Bine dar opoziția și susținerea punctuală a unui guvern nu se exclud logic.Ceea ce devine incompatibil este pretenția unei opoziții necondiționate, simultan cu garantarea necondiționată a puterii. Da, „ori, ori“ trebuie aplicat în primul rând asumării responsabilității, nu neapărat apartenenței formale la guvernare. Un partid poate negocia compromisuri politice, dar nu poate negocia la nesfârșit propria coerență fără să-și afecteze grav credibilitatea. Costul electoral depinde de reacția alegătorilor. Însă costul moral și politic al contradicției apare chiar din momentul în care partidul refuză s-o explice și să și-o asume. Poți fi în afara guvernului fără să fii împotriva lui. Dar nu poți pretinde credibil că ești împotriva lui, în timp ce îi garantezi puterea, fără a da socoteală pentru această contradicție. Unde mai e atunci consecvența? Ne jucăm ipocrit de-a uitarea?

Un partid nu poate revendica permanent o tradiție politică și, în același timp, să se comporte ca și cum propriile abateri de la acea tradiție n-ar exista.

Mai este PNL consecvent cu liberalismul pe care pretinde că îl reprezintă sau l-a transformat într-o simplă etichetă electorală? Nu contează tocmai această diferență dintre identitate, principii și oportunism politic?

PNL-ul actual, trebuie să aleagă între liberalism, compromis și pierderea consecvenței. Care consecvență, când ne jucăm ipocrit de-a uitarea? Întrebarea privește raportul dintre memoria politică, responsabilitatea și moralitatea exercitării PUTERII. Dar să nu judecăm confundând judecata critică cu condamnarea prestabilită.

Dar PNL-ul istoric și PNL-ul contemporan repezintă continuitate sau doar revendicare simbolică? PNL își revendică originea din 1875, mândrindu-se cu contribuția la modernizarea României. Liberalismul său declarat învocă cu infatuare: - libertatea individuală și responsabilitatea; - proprietatea privată și inițiativa economică; - statul de drept și egalitatea în fața Legii; - limitarea intervenției statului în economie; - respectarea instituțiilor democratice. Aceste principii clamate astăzi demagogic în documentele oficiale ale partidului sunt doar o formă fără fond. A moșteni în numele unei tradiții nu echivalează automat cu a-i moșteni și valorile; continuitatea istorică trebuie demonstrată prin comportament, nu doar proclamată prin discurs.

Reamintesc asocierea politică repetată cu PSD, drept un fapt decisiv pentru identitatea recentă a PNL: în iunie 2025, cele două partide au semnat, alături de USR și UDMR, un acord de guvernare pentru perioada 2025-2028, care clama demagogic stabilitatea, responsabilitatea și colaborarea, în ciuda diferențelor ideologice. Totuși, într-un sistem parlamentar fragmentat, compromisul poate reprezenta o necesitate pentru stabilitatea țării. Liberalismul nu interzice cooperarea cu adversarii doctrinali. Dar nu atunci când adversarul politic de ieri devine partenerul indispensabil de azi, fără a explica schimbarea și fără asumarea contradicțiilor. Electoratulva percepe alianța drept oportunism. Practic, uitarea selectivă devine un simplu instrument politic comod.

Un partid schimbă conducerea, programul și alianțele, dar nu poate eluda – prin simpla schimbare a discursului politic –, responsabilitatea pentru deciziile precedente. Asta s-ar putea defini drept amnezia politică interesată: o hotărîre controversată este prezentată drept necesitate, iar consecințele sale sunt atribuite circumstanțelor sau partenerilor. Dar întrebarea legitimă rămâne: poate exista o reformă autentică fără recunoașterea responsabilității pentru trecut? NU! Dacă un partid facilitează instalarea unui guvern, dar se declară ulterior în opoziție, unde începe și unde se termină responsabilitatea sa? Nu este obligatoriu să existe o contradicție: sprijinirea învestirii nu poate fi justificată doar pentru evitarea unei crize politice. Și atunci liberalismul e principiu sau e doar instrument conjunctural când e convenabil electoral? Un partid liberal autentic nu este definit exclusiv de fiscalitate redusă sau de susținerea mediului de afaceri, ci trebuie să-și manifeste liberalismul prin meritocrație (dar și nu prin clientelism), fără înțelegeri netransparente și fără diluarea colectivă a vinovăției.

Dar se poate reforma un partid fără să-și recunoască trecutul? Or, PNL vorbește despre reconstrucție, cu reguli clare și eficiență administrativă. Da,dar reforma administrativă și reforma morală nu-s același lucru. O reformă fără memorie riscă să devină doar o operațiune de imagine. Există însă o tensiune reală între identitatea liberală revendicată, compromisurile guvernării și necesitatea asumării trecutului, tensiune care nu se rezolvă doar prin schimbarea liderilor sau prin invocarea repetată a valorilor istorice, ci prin consecvență demonstrată.

Întrebarea rămâne inevitabilă: e posibilă transformarea PNL într-un mecanism de putere, folosindu-și propria istorie drept justificare morală? Ne jucăm ipocrit de-a «uite-o, nu e» – expresie care nu se referă la uitare, ci la un joc al apariției și al dispariției, al arătării și al ascunderii. Alternativa„UITE-O, NU E“ nu e decât o soluție de moment și nu o opțiune permanentă…Ce ceea n-are nicio legătură cu uitarea... A nu confunda verbul a uita cu verbul a te uita, în sens de privire la ceva, nu cu sensul reflexiv de referire la tine însuți. „Uite-o!“≡este aici, o vezi. „Nu e!“ ≡a dispărut, nu mai există. Nu vorba de amnezie politică, ci despre disimulare politică. Iar diferența este esențială: una presupune uitarea, cealaltă presupune manipularea deliberată a aparențelor.

În contextul criticii la adresa PNL, expresia sugerează o alternanță oportunistă între afirmarea și negarea unor principii, în funcție de interesul politic al momentului. Și atunci unde mai este consecvența, dacă principiile sunt când afișate, când ascunse, după interesele celor care pretind că le reprezintă? Întrebare fără răspunsdupă atâtea jonglerii verbale, printre grațioase piruete stilistice!…

(Dar nu trebuie neglijat faptul că tocmai în economia ascestui dialog se resimte o amfibolie complice – care poate fi asimilată mai degrabă cu amfibismul din biologie –, sau numai un exercițiu steril și gratuit de tetracapilarotomie cu pretenții – mai mult sau mai puțin savante –, în raport cu aleatoriile diferențe de nivel dintre cei doi „interlocutori“, gestionate de toanele unui inevitabil terțium – aparent neutru –, care nu e deloc non datur…)