1. Context
Succesiunea cronologică pe scurt a fost următoarea. Pe la sfârșitul lunii octombrie 1944 frontul a trecut dincolo de hotarele României. La 13 februarie 1945 Ungaria capitulează în fața armatelor sovieto-române și i se impune condiția să revină la frontierele avut înainte de 1938. Ungaria tergiversează conformarea la această obligație. La București pe 6 martie 1945 vine la putere un guvern agreat de Moscova. Pe 8 martie 1945 șeful guvernului român Petru Groza îi adresează lui Stalin o telegramă referitoare la revenirea Transilvaniei de Nod la România. Imediat, adică în ziua următoare, pe 9 martie 2945 Stalin îi răspunde și îl autorizează pe Petru Groza să reinstaleze aici administrația românească. Pe 11 martie Petru Groza se deplasează cu tot guvernul, cu patriarhul Bisericii Ortodoxe Române de la București și cu Regele Mihai și, într-o ședință solemnă de la Cluj, proclamă revernirea Transilvaniei de Nord la România.
Problema era mai complicată în ceea ce privește județul Maramureș Istoric, un teritoriu de aprox. 3.700 km patrați din nord-vestul Transilvaniei, actualmente la frontiera cu Ucraina. Conform datelor recensământului din 1930 populația județului Maramureș de atunci, ca parte a României, era de 194.619 de locuitori, dintre care 60% români, 20% evrei, 12% ruteni (ucraineni), 6% maghiari, 2,0% germani1 ș.a. Apoi, la nivelul anului 1945, când au loc evenimentele relatate de noi, după deportarea de către administrația maghiară horthystă a 35.000 de evrei maramureșeni, în județ existau (în estimări făcute de primării, în vreme de război nu s-au făcut recensăminte) aprox. 160.000 locuitori (aprox. 120.000 de cetățeni de etnie română, 24.000 de ucrainieni, 11.000 de maghiari, 3.000 germani, 2.000 alte naționalități . Încă din decembrie 1944, după trecerea frontului, s-a încercat organizarea unei administrații românești, care includea și reprezentanți ai minorităților naționale, dar fosta administrație maghiară horthystă s-a opus. În acesta condiții, Armata Sovietică a instituit o administrație militară provizorie, până la terminarea războiului, sub comanda unui maior sovietic de etnie ucraineană, care se numea Davidenko. La Kiev șef al PCUS și al Ucrainei era deja instalat Hrusciov. Pe la sfârșitul lunii ianuarie 1945, acesta și-a trimis emisarii naționaliști ucrainieni de la Kiev la Ujgorod și apoi la Sighet, ca să organizeze alipirea forțată a Maramureșului românesc la Ucraina Sovietică. Davidenko, șeful administrației militare sovietice a județului Maramureș nu a intervenit (...).
În primăvara anului 1945 s-a făcut o încercare de a extinde puterea Radei Poporului Ucrainei Subcarpatice din Ujgorod în județul românesc Maramureș, cu centrul în orașul de graniță Sighetu Marmației. Prezența unei minorități rusine / ucrainiene în Maramureș i-a încurajjat pe pro,ototii acestui proiect. Evenimentele legate de acest incident au fost reflectate într-o serie de rapoarte ale lucrătorilor politici ai Armatei Roșii și ale reprezentanților Comisiei Aliate de Control a Uniunii din România, adresate Moscovei (unele dintre aceste rapoarte au fost deja publicate în publicații științifice rusești) .
La aproximativ două luni după formarea Radei Populare a Ucrainei Transcarpatice de la Ujgorod, în a doua jumătate a lunii ianuarie 1945, emisarii acesteia au ajuns în centrul de reședință al județului românesc vecin Sighet, pentru a pregăti „Congresul Reprezentanților Poporului”, care trebuia să dea un răspuns pozitiv la problema anexării județului Maramureș la Ucraina Sovietică. În vederea pregătirii Congresului au tipărit și un ziar de propagandă în limba română, adresat populației majoritare românești, ziar numit „Poporul”. Un congres de reprezentanți special selectați, desfășurat pe 28 ianuarie 1945 într-o mică sală de cinematograf, a adoptat un manifest corespunzător, care a dat naștere la începerea lucrărilor de formare a unor noi organisme guvernamentale în Maramureș, „comitete populare”, subordonate Radei Populare de la Ujgorod. În nr. 4 al ziarului „Poporul” au fost publicate două Memorii, unul adresat conducătorului Uniunii Sovietice I. V. Stalin și un altul conducătorului Ucrainei Sovietice N. S. Hrusciov. În ambele memorii datele demografice erau falsificate, respectiv se susținea în fals că în județul Maramureș populația majoritară ar fi ucraineană, nu românească.
2. Instigarea făcută de Hrusciov
Județul românesc Maramureș de atunci era condus provizoriu de garnizoana militară sovietică, aflată sub comanda unui maior sovietic de etnie ucraineană, care se numea Davidenko. Reprezentanții Radei de la Ujgorod au preluat funcțiile de conducere de la administrația militară sovietică comandată de Davidenko. Deplasarea la Sighet a reprezentanților Radei Populare și desfășurarea congresului reprezentanților poporului au fost aprobate, după cum se poate aprecia din rapoarte, de către Direcția Politică a Frontului IV Ucrainean al Armatei Roșii, precum și de către Comitetul Central al Partidului Comunist (Bolșevic) din Ucraina, unde șef era N. S. Hrusciov, ai cărui emisari se aflau pe atunci la Ujgorod 5. Deși Ucraina Transcarpatică nu făcea încă parte din URSS până în aprilie 1946, problema intrării sale în componanța Ucrainei a fost percepută de elita partidului ucrainean ca fiind practic o concluzie dinainte dată. Mai mult, alături de delegația Radei Populare la Sighet, la instrucțiunile unui membru al Consiliului Militar al Frontului 4 Ucrainean, au sosit Mehlis (fost șef al contra-informațiilor militare SMERSH) și ofițeri politici de la Direcția Politică a Frontului. Aceștia au fost prezenți la Congresul din 28 ianuarie de la Sighet și au participat la editarea rezoluției acestuia. După ce Congresul a proclamat anexarea județului românesc Maramureș la Ucraina Transcarpatică și în urma acesteia, au început să se formeze noi autorități, conducerea administrației județene și a orașului urma să se numească de la Ujgorod, la fel și organizația locală a Partidului Comunist Român de la Sighet a fost transferată oficial în subordinea organizației de partid din Ujgorod, care în acest moment rupe deja de fapt legăturile cu Partidul Comunist din Cehoslovacia și începe să se integreze în Partidul Comunist (bolșevic) din Ucraina.
Mehlis, după cum reiese din aceleași documente, a raportat tot ce s-a întâmplat la începutul lunii februarie la Sighet la Primul Secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevici) din Ucraina, N. S. Hruşciov, care, după cum reiese din documente, a susţinut pe deplin iniţiativa de a anexare a județului Maramureş la Ucraina Transcarpatică . Liderul Radei de la Ujgorod era un anume Ivan Turianița (foto), fost muncitor sezonier, condamnat pe vremea Cehoslovaciei pentru agitație comunistă. Era un apropiat al lui N. S. Hrusciov, aflat pe atunci la Kiev și șef al Ucrainei Sovietice. Iată cum îl prezintă Hrusciov în Memoriile sale pe Turianița: „La Ujgorod l-am cunoscut pe Ivan Ivanovici Turianitsa, comunist și lucrător la o fabrică de tutun din Mukacevo. La acea vreme, era un lider local și a dus o politică de încorporare a Rusiei Transcarpatice în RSS Ucraineană, creând acolo noi organisme de partid și administrative. Inițial, a fost creat un guvern special al regiunii Transcarpatia, Consiliul Popular. Mi-a plăcut de Turyanitsa (…). Firește, l-am încurajat, crezând că linia sa politică era corectă. Dar Turianița a creat bande armate și a cucerit unele zone care înainte de război aparțineau Regatului Român” .
Astfel, Turianița s-a deplasat la Sighet cu o formațiune paramilitară de aproximativ de 800 de oameni înarmați. Între timp, continuă istoricul rus Alexander Stykalin , această inițiativă a fost mai mult decât problematică, din cauza compoziției etnice a județului. Într-adevăr, de fapt, chiar și după datele poate nu complet exacte de care dispun lucrătorii politici din Armata Roșie, românii au predominat numeric în rândul populației atât în oraș, cât și în județ. Populația evreiască din Sighet a scăzut brusc, de fapt a dispărut, ca urmare a Holocaustului. Majoritatea evreilor din Sighet erau vorbitori de limba maghiară la acea vreme. După statisticile românești, românii reprezentau atunci, în 1945, aproximativ 78% din județul Maramureș, rutenii 14% și maghiuarii 6%]. Populația românească clar predominantă, nemulțumită de răpirea județului Maramureș de la România, a susținut o tentativă de rebeliune armată. Tulburările au început, în urma unor dispoziții date de la Ujgorod, pe 27 februarie, potrivit cărora noile autorități naționalist-ucrainiene ale Maramureșului urmau să închidă gimnaziile și școlile românești și să deschidă în schimb școli ucrainene. Naționaliștii ucrainieni aduși de Turianița la Sighet au intrat prin școli și au impus directorilor să introducă în orare un număr de 6 ore de ucraineană pe săptămână, ca un prim pas al ucrainizării forțate a populației românești, chiar dacă nu existau profesori de ucraineană. Dat fiind că atunci nu exista o administrație românească în Maramureș, nu s-au păstrat nici documente în acest sens în arhivele românești, în schimb teroarea și abuzurile exercitate de naționaliștii ucrainieni au fost consemnate uneori în procesele verbale ale consiliilor profesorale de la licee.
3. Răscoala populației românești
Biroul comandantului militar sovietic a primit rapoarte despre o demonstrație la scară mai mare planificată pentru 5 martie 1945 în centrul județului. Mișcarea a fost condusă de primari ai satelor românești, între care s-a remarcat primarul comunei Borșa Gavrilă Mihali zis Știfundă. Organizatorii au cronometrat începutul răscoalei pentru a coincide cu deschiderea unui târg tradițional local: în dimineața zilei de [luni] 5 martie trebuiau să vină la Sighet sute de căruțe trase de cai din multe sate din jur. Cu o zi înainte, primarii satelor românești au sabotat trimiterea populației pentru refacerea căilor ferate. (...). În zona Ocna-Șugatag, au fost reținuți sabotori care încercau, după cum se indică în rapoarte, să inunde minele de sare care furniza sare pentru două fronturi ale Armatei Roșii, Al 2-lea și Al 4-lea ucrainean. Până la urmă, mina de la Ocna Șugatag a fost inundată și s-a prăbușit. Organizatorii revoltei au contactat reprezentanții britanici în Comisia Mixtă de Control și, potrivit unor surse, misiunea Crucii Roșii internaționale.
Așteptându-se la tulburări serioase în centrul județului, biroul Comandantului militar sovietic al lui Davidenko a interzis intrarea în oraș în dimineața zilei de 5 martie. Traficul pe abordările spre Sighet a fost blocat de patrulele Armatei Roșii. Numeroase căruțe care se îndreptau spre oraș au fost oprite. Au fost confiscate un număr mare de arme. Potrivit datelor stabilite în cadrul anchetei ulterioare [în documentele aflate la Moscova], până la 10.000 de oameni au venit din satele din jur, deplasându-se cu căruțele, pentru a participa la demonstrația în masă. În total, peste 15.000 de oameni ar fi trebuit să fie implicați în demonstrația de protest . Planul de organizare a protestului s-a bazat pe dezvoltarea unei demonstrații inițial pașnice într-o revoltă cu sechestrarea clădirilor administrative și o contestație ulterioară la Comisia Aliată de Control în legătură cu încălcarea integrității teritoriale a României de către unul dintre vecinii săi.
Organizatorii revoltei (aproximativ 50 de oameni) au fost arestați pe 5 martie și în zilele următoare au negat categoric în timpul interogatoriilor că revolta ar fi îndreptată împotriva Armatei Roșii, deși a avut loc în spatele acesteia. Unii dintre ei au recunoscut însă că ar putea provoca anumite complicații în relațiile internaționale. Între timp, criza politică internă din România s-a încheiat în ziua următoare, pe 6 martie, odată cu formarea noului guvern al lui Petru Groza, reprezentând forțe de stânga conduse de comuniști. Și numai după aceasta Uniunea Sovietică a dat acordul mult așteptat românilor, pentru transferul Transilvaniei de Nord către administrația civilă românească. Anterior, în toamna anului 1944, guvernul român, în paralel cu eliberarea regiunii de sub trupele germane și maghiare, a început, făcând referire la unele prevederi ale acordului de armistițiu din 12 septembrie, să restabilească structurile administrative românești de dinainte de război în Transilvania de Nord, dar pașii pe care i-a făcut în această direcție au întâmpinat opoziție din partea sovietică.
Referindu-se la agravarea contradicțiilor interetnice româno-maghiare care tulburau liniștea în spatele Armatei Roșii, Comandamentul din noiembrie 1944 a emis ordin de desființare a tuturor structurilor românești deja formate și de a transfera fără echivoc controlul în județele din nordul Transilvaniei, inclusiv Maramureș, în jurisdicția administrației militare sovietice. Problema de a i se permite României să-și formeze propriile organe guvernamentale în Transilvania de Nord, amânată timp de câteva luni, până pe 9 martie 1945, a rămas un instrument eficient de presiune a politicii externe [sovietice] asupra guvernului român și a întregii elite politice. În cele din urmă, Moscova oficial și-a atins scopul: pe 6 martie în România s-a format un guvern de stânga acceptabil pentru conducerea stalinistă a URSS.
La sfârșitul lunii martie 1945, pentru a stabili contacte cu forțele politice locale și pentru a facilita restabilirea administrației românești în județul Maramures, Nicolae Goldberger, reprezentant al Frontului Național Democrat [din România], care a unit partidele de stânga, a sosit de la Cluj la Sighet. Goldberger, care fost și secretarul organizației din Transilvania de Nord a Partidului Comunist din România, invocând o schimbare în linia Moscovei în raport cu administrația română, a încercat să negocieze cu reprezentanții organismelor controlate de Rada Populară a Ucrainei Transcarpatice asupra procedurii de introducere a structurilor administrative românești în județul Maramureș, la fel cum au fost introduse în toată Transilvania de Nord, dar încercările sale au fost zadarnice: organele locale naționalist-ucrainene aduse în România de la Ujgorod au refuzat categoric să renunțe la putere. Fără a ajunge la un acord la fața locului, Goldberger s-a îndreptat spre Ujgorod, dar misiunea sa de acolo a eșuat. Șeful Radei Populare a Ucrainei Transcarpatice, Ivan Turianița, a refuzat să negocieze cu el restabilirea administrației românești în Maramureș, considerând acest județ ca parte integrantă a Ucrainei Transcarpatice . Comandantul Frontului al 4-lea ucrainean, general de armată A.I. Eremenko, era conștient de vizita lui Goldberger la Uzhgorod și de negocierile sale eșuate cu Turianița. Se știa despre asta și la Kiev, în Comitetul Central al Partidul Comunist din Ucraina condus de Hrusciov.
4. Intervenția lui I. V. Stalin
Între timp, România care, după instalarea Guvernului Petru Groza era țară prietenă cu Uniunea Sovietică, s-a adresat lui Stalin cu o plângere privind anexarea ilegală a județului Maramureș la Ucraina. La ordinul lui Stalin, mareșalul K. Voroșilov, membru al Consiliului Militar al celui de-al Doilea Front Ucrainean, l-a trimis la Maramureș pe maiorul Zaharcenko [ofițer sovietic de etnie ucraineană], autorizat de „Comisia Aliată de Control pentru Afacerile Românești”. Sosit la Sighet, maiorul Zaharcenko a cerut ca Ivan Odoviciuk [numit prefect al Maramureșului de către Turianița în februarie 1945] să dizolve Comitetul Popular Maramureș din Ucraina Transcarpatică. Cererea a fost ignorată, iar maiorul Zaharcenko, urmând instrucțiunile lui K. Voroșilov, cu ajutorul autorităților române, a încercat să-i aresteze pe membrii acestui comitet. Milițiile populare înarmate din Ucraina Transcarpatică aduse de Turianița la Sighet, le-au sărit în apărare. K. Voroșilov i-a raportat acest conflict lui Stalin, care, prin intermediul lui N. Hrușciov, a cerut ca Turianița să returneze județul Maramureș către România și să plece la Ujgorod.
În memoriile sale, N. Hrușciov a descris conversația sa cu Stalin și consecințele acesteia astfel: „Este Turianița acolo [la Kiev]?”, a întrebat Stalin . Eu [Hrusciov]: „Turianița nu are nicio treabă cu noi, nu e subordonatul nostru, ci e vecinul nostru.” „Ei bine, se spune că aveți influență asupra lui. Spuneți-i să-și retragă forțele armate de pe teritoriul Regatului Român” a ordonat Stalin. Apoi Hrusciov notează: „I-am prezentat situația imediat lui Ivan Ivanovici Turianița. Bineînțeles, nu-i puteam da ordine, puteam doar să-l sfătuiesc. Dar a făcut imediat totul așa cum i s-a spus”.
În paralel cu aceste evenimente Goldberger, care nu a îndrăznit să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile de introducere a administrației românești în Maramureș, s-a adresat unuia dintre liderii importanți ai Partidului Comunist și membru al guvernului, Vasile Luca, cu o cerere de a veni la Sighet. Vasile Luca a sosit la Sighet dintr-un județ învecinat și a încercat în numele guvernului lui Petru Groza să negocieze cu reprezentanții Radei Populare despre buna reorganizare a autorităților locale într-o administrație subordonată Bucureștiului. Fără să aștepte un răspuns de la Ujgorod, el a demis administrația lui Odoviciuc instalată de Turianița și a format un nou Consiliul județean al Frontului Național Democrat Maramureș, care era compus din reprezentanți ai diferitelor naționalități și organizații politice de stânga, inclusiv ai celor ucrainene. Pe 9 aprilie, Consiliul FND a proclamat oficial înființarea unei administrații județene românești la Sighet (deci o lună întârziere față de proclamarea făcută pe 11 martie de către dr. Petru Groza la Cluj), bazată pe reorganizarea autorităților executive locale nou create. Personalul organelor administrative a fost selectat de Consiliul FND cu participarea activă a organizației județene a Partidului Comunist, controlată până atunci de Goldberger.
Reintroducerea administrației românești a avut loc fără incidente . Cu toate acestea, majoritatea funcționarilor ucraineni ai comitetului raional al Radei Populare Transcarpatice aflați la Sighet, în ciuda ofertei lui Luca de a participa la lucrările autorităților reorganizate, au demisionat și au plecat înapoi la Ujgorod. Reprezentanții Comisiei Mixte de Control, familiarizându-se cu componența administrației românești înființate, au ajuns la concluzia că aceasta a fost creată „pe o bază democratică sănătoasă” și „îndeplinește, în general, cerințele relevante”. În același timp, în opinia lor, ucrainenii nu erau suficient reprezentați în autoritățile reînnoite ale orașului și județului. Propunerea reprezentanților CCM de a introduce suplimentar în structurile de putere un subprefect al județului și un viceprimar al orașului dintre ucraineni nu a întâmpinat obiecții din partea Consiliului local al FND .
5. Informarea făcută de Vasile Luca la București
„Nu avem documente - mai scrie istoricul Alexander Stykalin - care să confirme că Luca a acționat în conformitate cu vreun acord interstatal, chiar informal, totuși, putem fi siguri că semnalul decisiv nu a fost dat de la Ujgorod, Kiev sau București, ci de la Moscova” . Faptul că aprobarea nu a fost dată de la București, ci de la Moscova este confirmat indirect și de o audiere a lui Vasile Luca de către Biroul Politic al CC al PCR pe data de 4 mai 1945, cu referire la reintroducerea administrației românești în județul Maramureș . În această ședință Vasile Luca face o dare de seamă cu privire la șovinismul ucrainean antiromânesc din Maramureș și la reinstaurarea administrației românești în Ardealul de Nord efectuată de dr. Petru Groza, cu aprobarea lui Stalin, pe 11 martie 1945. Vasile Luca raportează că: „A fost acolo o situație [creată] cu ajutorul unor oameni ai armatei din Ucraina Subcarpatică, care au mers pe o linie falsă (...) și au forțat alipirea Maramureșului la Ucraina Sovietică. Din această forțare a ieșit scandal. Masele românești reprezintă acolo 100.000 de oameni [în realitate, în județul Maramureș de atunci existau aprox. 120.000 de cetățeni de etnie română], față de 25.000 de ucrainieni. Sunt și ceva unguri [în realitate 11.000], care de frică au votat cu ucrainienii (...). Și atunci s-a pornit acolo o persecuție sălbatică și s-a dus o politică șovină ucraineană. S-au pus în fruntea organizațiilor ucrainiene elemente fasciste. De exemplu președintele [prefectul] județului [Ivan Odoviciuc] era un fost cuzist (...).Un istoric român, acad. Florin Constantiniu scria că Stalin a decis revenirea Ardealului de Nord și a Maramureșului la România „pentru că voia ca, pe această cale, să consolideze poziția guvernului promoscovit [guvernul Petru Groza] de la București” .
Sursa:
https://asociatia-alpha.ro/jrls.php?page=041-2025/Jrls-041, pag. 49-55
Referințe:
- Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930, Vol. II, pag. 276-277 49
- https://ava.md/ru/stati/history/rumynskiy-prikarpatskiy-uezd-i-ust-e-dunaya/
- N. S. Hrusciov, Memorii, Samizdat, 1980, p. 190. Se poate accesa în format electronic la Link: http://loveread.ec/read_book.php?id=62617&p=190
- Stenograma ședinței din 4 mai 1945 a Biroului Politic al CC al PCR (Arhiva Fond CC al PCR Dosar nr. 36/1945.
- Florin Constantiniu, Pătrășcanu și Transilvania, 1945-1946, Editura Enciclopedică, București, 2001
