2. Lupta de la Cămara - Sighet, 4-6 ianuarie 1919
Imediat după încheierea Armistițiului de la 3 noiembrie 1918 și încetarea de facto a Războiului, puterile străine din vecinătate și au manifestat interesul de a acapara Maramureșul românesc, respectiv Ungaria și Ucraina bolșevică. Românii din Maramureș prezentau avantajul că formau chiar și atunci populația majoritară a Comitatului, partea din stânga Tisei, și că au înființat în toate localitățile românești „gărzi naționale”, formate din câte 20-40 de membri și însărcinate cu păstrarea ordinii publice. Aceste „gărzi” erau alcătuite din militarii supraviețuitori întorși de pe front acasă, în satele de baștină, aceștia erau oameni care aveau pregătire și disciplină militară, aveau și o îndelungată experiență a războiului, dar lucrul cel mai important era că aveau asupra lor armele de foc din dotare și munițiile aferente pentru că, în haosul creat de căderea fronturilor și încheierea armistițiului, pur și simplu nu au avut cui să predea echipamentul și armamentul, așa că au venit acasă înarmați. Astfel că gărzile naționale din satele românești constituiau ele însele la o adică, luate la un loc, o forță armată importantă.
Primii care au dat semnalul tentativei de a anexa Maramureșului au fost ungurii. Ei au încercat recuperarea Maramureșului pe seama Ungariei prin diplomație și demagogie. Astfel că, imediat după 1 Decembrie 1918, Guvernul de la Budapesta a procedat la retragerea Comitelui maghiar al Maramureșului, Fr. Bolgar, care avea în zonă o reputație proastă de anti român, și l a înlocuit cu o față nouă adusă din altă fostă provincie a Ungariei, un așa numit „comisar pentru Maramureș”, în persoana lui Emil Zombory ( ). Acesta a încercat cu vorbe mieroase, prin promisiuni deșarte și fără număr, să atragă pe românii din Maramureș de partea Ungariei. Ba și prin satele Maramureșului „s au lățit niște tipărituri, în care guvernul unguresc și slujbașii lui făgăduiesc a ne ferici” ( ).
Aceste demersuri erau dublate și de o aparentă consolidare a administrației locale maghiare. La Sighet a fost transferat fostul prim pretor de la Hust, Mokcsay Zoltan, cu misiunea de a lupta pentru „integritatea” Maramureșului ca parte a Ungariei, în numele așa numitelor „orașe de coroană”: Hust, Vișc, Teceu, Câmpulung și Sighet. Acest Mokcsay Zoltan a întocmit, pentru uzul statelor Antantei, memorii care conțineau statistici falsificate, în care cifrele privind populația românească din localitățile Maramureșului erau mult diminuate, reieșind că maghiarii sunt majoritari.
Dar demersurile Ungariei de a păstra Maramureșul s au spulberat, odată cu încercarea bolșevicilor ucrainieni de a ocupa Maramureșul cu forța armată și cu înfrângerea categorică a acestora de către Armata Română. Bolșevicii ucrainieni voiau să ocupe Maramureșul românesc cu calea ferată și capitala Comitatului de la Sighet, pentru că aveau nevoie de un coridor geografic prin care să facă legătură cu Ungaria bolșevică. În primele zile ale anului 1919, în preajma Sărbătorii Crăciunului pe stil vechi, nordul Maramureșului a fost invadat de trupele bolșevice ucrainiene, comandate de un anume Vorovitz. Acesta a ocupat localitățile Câmpulung – Sighet – Bocicoi și au înaintat pe Vișeu, ocupând partea dreaptă a râului, până la Leordina, după care a solicitat formarea unei „comisii”, pentru a stabili linia de demarcație față de trupele române. Detașamentul ucrainean avea peste o mie de militari, se deplasa în sus pe Valea Tisei cu trei trenuri blindate, pe care aveau zeci de tunuri și mitraliere. Situația era critică și se impunea intervenția Armatei Române.
O primă confruntare a avut loc la Vadul Izei, la 6 km. de Sighet, la podul de trecere peste râul Iza. Bătălia s a dat în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, pierderile ucrainienilor fiind de 30 de morți, 50 de răniți și 344 de militari luați prizonieri ( ), precum și o mare cantitate de armament. Armata Română nu a înregistrat nici un fel de pierderi, deoarece subunitățile ei au fost călăuzite noaptea de către localnici, care cunoșteau configurația terenului și amplasamentele inamicului. În fața acestei situații, grosul forțelor bolșevice au încercat să se retragă în Ucraina, spre izvoarele Tisei, cu trenurile care staționau în gara Sighet. Armata Română i a interceptat în gara Cămara, reușind să captureze două trenuri din cele trei, tunuri, mitraliere, o mare cantitate de muniție și a făcut prizonieri 12 ofițeri și patru sute de soldați ( ). Armata bolșevică a avut pierderi doi ofițeri și treizeci de soldați morți, iar Armata Română a înregistrat un mort, sergentul Iosif Gabor, și doi răniți. Pentru cunoașterea acelor evenimente dispunem de un bogat material informativ păstrat în arhivele Armatei Române, dar și de relatările la cald din ziarul românesc „Sfatul”.
Pentru detalii, puteți urmări filmul conferinței de la adresa de youtube de mai jos, de la minutul 19.
