Autor: Doug Bandow (foto), cercetător american
Europa domina cândva lumea. Chiar și numai cu numele democratice, statele creștine conduceau brutal pentru a-și impune stăpânirea asupra unor ținuturi și popoare îndepărtate. Astăzi, rolurile s-au inversat. Marile puteri europene, sau Vechea Europă, așa cum le numesc unii cu dispreț, sunt acum puțin mai mult decât niște satrapii decrepite ale SUA, acceptând supuse direcția politică și cerințele economice ale Washingtonului.
Cel puțin cele mai mărețe state rămân competente într-un domeniu: fastul. Niciun stat nu este mai bun decât Regatul Unit, împodobit timp de mii de ani cu o monarhie, acum depășită, cu descendenți ai ultimei bande de bandiți care a câștigat controlul asupra națiunii. În ciuda criticilor nemulțumiți, guvernul Partidului Laburist i-a acordat săptămâna trecută atenție președintelui Donald Trump, pe care acesta a consumat-o cu entuziasm ca fiind cuvenită. Criticii au dezbătut dacă această călătorie a generat suficiente beneficii pentru a justifica o astfel de lingușire nerușinată.
În contrast se află Uniunea Europeană, cu sediul la Bruxelles, a cărei birocrație imperialistă umple clădiri de birouri sterile în loc de palate grandioase. Creată presupus pentru a reprezenta interesul colectiv al europenilor, UE s-a predat pur și simplu administrației Trump, acceptând agenda comercială distructivă a acestuia. Evident, acest lucru nu a fost în interesul europenilor. Nici, sincer, nici al poporului american, care sunt principalele victime ale războiului tarifar al lui Trump. Politicienii europeni și congresmenii republicani sunt la fel de intimidați, nedorind să apere statul de drept sau beneficiile unei economii libere.
Europa a dat cândva naștere unor lideri mari, chiar dacă controversați, gândiți-vă la Thatcher și Churchill, Clemenceau și De Gaulle, Adenauer și Bismarck. De ce a ridicat continentul astăzi mediocrități fără coloană vertebrală precum Starmer, Macron și Merz, alături de von der Leyen din UE, pentru a-și trasa destinul? Mai ales în fața unui Washington agresiv, astăzi în cel mai bun caz un dușman comun, hotărât să extorce agresiv favoruri economice și alte beneficii.
În schimb, membrii europeni ai NATO au petrecut întregul Război Rece refuzând să își respecte promisiunile de a cheltui și investi mai mult în apărarea lor. Tipic a fost răspunsul continentului la discursul de adio din 2011 al secretarului Apărării, Robert Gates, în care acesta a avertizat: „Viitorii lideri politici americani - cei pentru care Războiul Rece nu a fost experiența formativă așa cum a fost pentru mine - s-ar putea să nu considere că rentabilitatea investiției Americii în NATO merită costul”. Nimic, nici măcar pretenția de a se pregăti să își asume mai multă responsabilitate pentru propria apărare. Pur și simplu au ajuns să considere armata americană ca un drept sacru la apărare, care „le permitea guvernelor europene să cheltuiască o anumită sumă pe unt care altfel ar fi putut fi folosit pentru arme”, a explicat editorialistul Janan Ganesh de la Financial Times.
Cheltuielile militare ale membrilor europeni ai NATO plus Canada au scăzut cu 3% în 2009, 2,1% în 2010, 2,4% în 2011, încă 2,4% în 2012, 1,6% în 2013 și 1% în 2014. Răspunsul agresiv al Rusiei la sprijinul acordat de SUA și Europa puciului stradal din 2014 împotriva președintelui ales democratic al Ucrainei, nu anii de văicăreli americane ineficiente, a fost cel care a declanșat în cele din urmă o modestă redresare a cheltuielilor militare europene - o creștere de 1,9% în 2015 și mai mult în anii următori. Cu toate acestea, în 2022, când Moscova a invadat Ucraina, doar șase națiuni europene au îndeplinit limita de 2% a cheltuielilor pentru apărare emisă în 2014, trei dintre ele cu greu, în timp ce Grecia și-a îndreptat majoritatea eforturilor împotriva Turciei, nu împotriva Rusiei. Câteva luni mai târziu, Nathalie Tocci de la Istituto Affari Internazionali a observat cu o subestimare vastă: „având în vedere deteriorarea dramatică a mediului de securitate de pe continent, aceste eforturi recente de apărare rămân dezamăgitoare”.
De atunci, teama de Vladimir Putin și Donald Trump a determinat tot mai multe țări să își majoreze cheltuielile, dar încă doar cu reticență. Sub presiunea Washingtonului, alianța transatlantică dezbinată a convenit recent asupra unei noi directive de 5%, dar barierele practice în calea reînarmării rămân substanțiale, iar cerința nu intră în vigoare decât în 2035, chiar dacă Trump ar reuși să obțină un al treilea mandat neconstituțional, va fi părăsit funcția. Mai mult, 1,5% din „cheltuielile militare” pot fi destinate proiectelor civile despre care se presupune în mod dubios că servesc unor scopuri militare, cum ar fi mult doritul pod italian către Sicilia.
La ani de zile după ce Rusia modernă și-a etalat pentru prima dată mușchii militari împotriva Ucrainei, europenii încă nu cheltuiesc suficient pentru a se apăra împotriva unei invazii. Cel puțin, aceasta este concluzia unui studiu recent al Institutului Internațional pentru Studii Strategice: „dificultățile cu care se confruntă aliații europeni ai NATO în dezvoltarea rapidă a capacităților militare sunt semnificative. Lacunele în materie de hardware și software militar sunt considerabile, iar IISS estimează că înlocuirea elementelor cheie ale capacităților militare convenționale ale SUA, presupuse a fi alocate teatrului euro-atlantic, ar putea costa aproximativ 1 trilion de dolari. Mai mult, industriile de apărare ale Europei continuă să se confrunte cu provocări în creșterea producției suficient de rapidă, în timp ce multe armate europene nu își pot îndeplini obiectivele de recrutare și retenție.” Alte probleme grave includ:
- „Număr redus de aeronave europene de informații, supraveghere și recunoaștere (ISR) și colectare limitată de ISR geospațială”
- Lipsa „capacității suverane de cloud computing la scară hiperlată și a forțelor armate ale acestora rămân dependente de principalii furnizori comerciali din SUA pentru aceste servicii. Mai mult, abordarea furnizării acestei capacități în Europa și în cadrul NATO a fost necoordonată până în prezent”.
- Apărare aeriană și antirachetă integrată inadecvată „pe aproape întreg spectrul de amenințări. Deși unele sisteme de apărare punctuală și de apărare aeriană pe rază scurtă, medie și lungă de acțiune sunt în funcțiune, majoritatea nu sunt disponibile în volumele necesare.”
Din păcate, nu există prânz gratuit. Ganesh a avertizat : „Cum, dacă nu printr-un stat social mai mic, poate fi finanțat un continent mai bine înarmat?” Pentru mulți europeni, o cale mult mai bună ar fi să mențină Washingtonul implicat, acoperind cea mai mare parte a cheltuielilor. Aceasta este cea mai evidentă explicație pentru recenta capitulare economică a Europei în fața administrației Trump. Într-adevăr, comisarul european pentru comerț, Maroš Šefčovič, a recunoscut acest lucru luna trecută: „Nu este vorba doar despre comerț: este vorba despre securitate, este vorba despre Ucraina, este vorba despre volatilitatea geopolitică actuală.” Singurul lucru mai rău pentru liderii europeni decât acceptarea acordului umilitor al UE ar fi nevoia de a desfășura armate substanțial mai mari și mai costisitoare pentru propria apărare. Acceptarea agendei economice deschis dirijate și exploatatoare a lui Trump este probabil mai ieftină - atât în sânge, cât și în bani - pentru Europa.
Într-adevăr, ascunderea costurilor de securitate în termeni economici complicați și contestați, care ar putea reprezenta o servitute națională, ar putea fi singura modalitate de a forța publicul european să plătească mai mult pentru apărarea militară. NATO prevede cheltuieli suplimentare de sute de miliarde de dolari din partea membrilor săi europeni, poate chiar un trilion de dolari, pentru a remedia defectele detaliate de IISS. Cu toate acestea, publicul european nu a arătat niciodată prea mult entuziasm pentru a se apăra reciproc.
În 2020, la câțiva ani după ce Crimeea a revenit la Rusia prin referendum, Centrul de Cercetare Pew i-a întrebat pe europeni dacă sunt de acord să ia apărarea vecinilor lor. La nivel continental, rezultatul a fost de 50% la 38% împotrivă. În doar trei dintre cele 13 țări chestionate - Marea Britanie, Lituania și Olanda - au existat mai mulți oameni care au susținut lupta pentru presupușii lor aliați decât care nu au susținut acest lucru. În celelate zece țări majorittatea s-a opus. Opoziția a reprezentat 66% în Grecia și 69% în Bulgaria. Cu toate acestea, fără nicio rușine evidentă, majoritatea europenilor credeau că America va interveni pentru a-i salva.
Scepticismul față de planurile grandioase ale NATO pare să crească pe măsură ce dreapta populistă se ridică pe întreg continentul. De exemplu, NBC a relatat luna trecută: „Pentru prima dată în istoria modernă, partidele de extremă dreaptă și cele populiste sunt simultan în fruntea sondajelor în cele trei economii principale ale Europei: Germania, Franța și Marea Britanie.” Prim-ministrul acesteia din urmă, Keir Starmer, se bucură de o majoritate parlamentară largă, dar se confruntă cu acuzații de nerecunoștință, provocări la adresa conducerii sale și revolte intrapartide pentru a bloca reducerile la asistența socială, propuse pentru a finanța creșterea cheltuielilor militare. O divizare a Partidului Laburist cu formarea unui nou partid de stânga pare probabilă. Noul Partid Reformator al populistului Brexiter Nigel Farage ar câștiga alegerile astăzi.
Alternativa pentru Germania, partid de extremă dreapta, este acum cel mai popular partid din țară, depășind Uniunea Creștin-Democrată/ Uniunea Creștin-Socială, care conduce coaliția aparent permanentă de astăzi cu Partidul Social-Democrat de stânga. Prim-ministrul președintelui francez Emmanuel Macron a fost răsturnat de o moțiune de neîncredere legislativă recentă, acordată de o majoritate de dreapta-stânga. Dacă i se va permite să candideze la alegerile din 2027, Marine Le Pen, membră a Adunării Naționale, ar putea câștiga președinția. Și mai sunt multe. Un prim-ministru populist s-ar putea întoarce în curând la putere în Cehia. Instituțiile politice românești a recurs la o prefăcătorie legală, pentru a anula victoria electorală din primul tur a unui candidat prezidențial populist. Refuzând să dea unt pe arme, prim-ministrul spaniol Pedro Sánchez a explicat direct că Moscova nu reprezintă o amenințare actuală la adresa securității, iar mulți alți europeni împărtășesc sentimentul său. Eforturile continue de a sacrifica statul bunăstării europene ar putea declanșa explozii politice în alte părți.
Din păcate, președintele Trump s-a dovedit a fi o pradă ușoară pentru campania Europei de a păstra garanțiile de securitate americane. El și-a abandonat în mare măsură angajamentul față de „America First” și, în schimb, încearcă să-și impună preferințele personale, precum și politice, asupra unei multitudini de alte națiuni. Rezultatul acestei imixtiuni, în care constrângerea economică a statelor aliate se bazează pe menținerea unor legături militare inutile, ar putea fi implicarea într-un viitor conflict catastrofal. Din păcate, garanțiile de securitate, în care Washingtonul promite să intre în război pentru alte națiuni, ar putea fi declanșate. Europa rămâne ceea ce Mao Zedong a numit faimosul „un tigru de hârtie”. Cu toate acestea, șoimii influenți insistă asupra confruntării cu Rusia. Cel mai recent, comentatorii au discutat despre „criticile din anumite părți legate de faptul că NATO nu a angajat în luptă avioanele rusești MiG-31, care au petrecut 12 minute în spațiul aerian estonian vineri”, ca și cum incursiunea ar fi meritat riscul escaladării într-o lume în care angajamentele de securitate ale Americii vin la pachet cu garanții nucleare.
Sursa:
https://www.theamericanconservative.com/europe-surrenders-to-trump/
