Autor: Gelu Voican Voiculescu, inginier geolog


Atât din cauza ignoranței, cât și a stăruinței în eroare din cadrul uzului curent, mă văd obligat să fac niște precizări de geografie elementară:

România, dar și în trecut – Țara Românească, Moldova și Voivodatul Transilvaniei, ulterior Principatele Danubiene sau Principatele Române Unite și în sfârșit regatul României din 1881, se situează pe istmul ponto-baltic, la sud de care începe Peninsula Balcanică; Ca atare, indiferent de denumire, aceste entități statale românești n-au putut fi niciodată considerate țări sau provincii balcanice, tocmai pentru că sunt centrate pe M-ții Carpați. Deci, ele pot fi numite carpatice, dacă ne raportăm la criteriul orografic; Țările sau provinciile balcanice sunt – cum le arată și numele –, localizate în Peninsula Balcanică și au legături mai mult sau mai puțin apropiate cu M-ții Balcani (în Antichitate, Mții Hemus). Limita nordică este fluviul Sava și Dunărea. România nu poate fi considerată nicicum țară balcanică, fiind situată la nord de Dunăre.

Cum istoria e o continuă absorbție a trecutului în prezent...,trebuie precizat căRomânia – respectiv, cele trei provincii anterioar menționate –,n-au fost niciodată balcanice. Ele nici n-au fost vreodată ocupate de Imperiul Otoman, ci doar state vasale ale acestuia, spre deosebire de Ungaria care a ajuns Pașalâcul de la Buda (sub Suleiman Magnificul), după înfrângerea de la Mohács, din 1526. [Ludovic II Jagello al Ungariei (în vârstă de 20 ani) a fost ucis în luptă. Regina și toată Curtea s-au refugiat în Slovacia, la Pozsony/Bratislava. Iar Ioan I Zapolya, regele Boemiei (1526-1541) și voievodul al Transilvaniei (1510-1526), dispunea încă de o armată întreagă staționată la Szeged. Restul teritoriilor regatului (Croația și alte porțiuni vestice) au fost preluate de dinastia de Habsburg. Sultanul Suleiman însuși a murit în timpul bătăliei de la Szigetvár din 1566. Căderea Eger-ului, abia în 1596, a însemnat finalul rezistenței independente ungare.]

Cu timpul, provinciile Imperiului Otoman – emancipându-se treptat de hegemonia turcă –, au devenit țările balcanice. La sfârșitul secolului XIX, conceptului geografic i s-a adăugat o conotație politică și identitară care – devenită dominantă, preponderent negativă / peiorativă – a ajuns chiar o prejudecată. S-a plăsmuit atunci un soi geografie simbolică, desemnând în imaginar un spațiu pseudo-cultural. Fixate arbitrar și subiectiv în Occident, falsele valori ale acestei geografii simbolice au atribuit, conceptului de balcanism o frustrantă conotație negativă, adjectivul / atributul „balcanic“ cumulând o mulțime de sensuri derivate, cele mai multe depreciative.

Epitetul european, împreună cu toată familia sa de sensuri asociate, au devenit un model ideal semnificativ pentru omenirea în raport cu care se stabilea „normalitatea“ celorlalți. Acest tip de atitudine a societăților occidentale – în care „Europa de sud-est“, „Balcanii“ –, nu reprezintă doar spații geografice, ci și niște arii culturale,unde imaginarul era ocupat de aspecte preponderent devalorizante. Apariția unei mentalități specifice – cea balcanică –, s-a conturat în lunga dominație otomană. O trăsătură definitorie a omului balcanic – homo balcanicus –, era mentalitatea tranzacțională. Însă cel mai potrivit este să se vorbească de Europa de sud-est care cuprinde spațiul carpato-danubiano-pontic și spațiul balcanic.

Totodată, trebuie clarificat un aspect terminologic: – un bazin hidrografic sau o rețea hidrografică este delimitată un lanț muntos, de un sistem orografic. În literatura ungară se tot vorbește de bazinul carpatic, ceea ce este total nepotrivit, deoarece – energia de relief fiind cea care asigură dinamica apelor curgătoare –, domeniul munților nu poate fi confundat cu cel al fluviilor.