Autor: Corneliu Călin Iacob

Există o scenă care se repetă zilnic în mii de birouri din România, fie că vorbim despre o instituție a statului sau despre o companie privată. Un om în toată firea este chemat de superior, primește o dispoziție absurdă sau un termen imposibil și, în loc să ceară lămuriri ori să spună limpede ce gândește, dă aprobator din cap. Spune „da” cu un nod în stomac, iese pe ușă și începe să se acopere preventiv cu hârtii și justificări.

Este o atmosferă desprinsă parcă din romanele lui Franz Kafka, acolo unde individul se simte vinovat din start în fața unei autorități opace și de neatins. Deși nu trăim într-un roman absurd, această teamă difuză și adesea inexplicabilă față de șef rămâne una dintre cele mai adânci trăsături ale spațiului românesc.

Pentru a înțelege de ce ne temem atât de ușor de o funcție, trebuie să privim dincolo de fișa postului, direct în istoria noastră. Timp de secole, în acest spațiu geografic, supraviețuirea a depins de capacitatea de a pleca capul. Aflați mereu la granița unor imperii, striviți ulterior de un feudalism întârziat și de decenii de regim totalitar, am transformat prudența, tăcerea și disimularea în strategii de apărare.

Astăzi, nu mai avem de-a face cu trimișii Înaltei Porți sau cu boierii de altădată, dar reflexul a rămas intact. L-am transferat pur și simplu asupra directorului general, a patronului sau a centrului de comandă din străinătate al unei multinaționale. În mediul privat, s-au importat rapid formele occidentale, dar fondul mental a rămas același: superiorul este privit ca un stăpân care face o favoare, nu ca un partener într-un contract între oameni liberi.

Explicațiile istorice ne ajută să înțelegem boala, dar nu ne absolvă de tratament. A da vina la nesfârșit pe trecut este doar o formă comodă de a evita schimbarea în prezent. Un climat sănătos nu apare prin decret și nici nu trebuie așteptat ca un dar din partea unui șef luminat. El începe cu fiecare om în parte.

Aici intervine un adevăr simplu, pe care îl ocolim adesea: demnitatea nu este un dat biologic, ci o disciplină. În primul rând, ea trebuie învățată. Trebuie să ne dezvățăm conștient de reflexul supunerii și să înțelegem natura reală a muncii noastre. Într-o societate liberă, îți oferi timpul, priceperea și munca în schimbul unui salariu. Nu îți vinzi personalitatea, nu îți cedezi dreptul la opinie și nu accepți umilința ca parte din înțelegere.

În al doilea rând, odată învățată, demnitatea trebuie aplicată fără rabat în fața oricui. O verticalitate pe care o afișezi doar în fața celor mai slabi sau a colegilor, dar pe care o abandonezi instantaneu când intră șeful pe ușă, nu este demnitate. Este doar oportunism.

A aplica demnitatea fără excepții înseamnă să folosești aceeași măsură a respectului și a fermității atât în discuția cu portarul clădirii, cât și în fața președintelui companiei. Înseamnă să spui „nu știu” fără să te simți inferior, să spui „nu se poate” argumentat atunci când o cerință sfidează bunul-simț și să îți asumi o greșeală cu fruntea sus, fără a căuta scuze penibile.

În universul lui Kafka, sistemul are putere absolută doar atât timp cât personajul acceptă să îi joace jocul absurd. În clipa în care un om refuză să mai fie un supus speriat și se comportă ca un partener egal, întreaga arhitectură a fricii se prăbușește. Demnitatea nu îți garantează întotdeauna cea mai ușoară cale, dar îți garantează singurul lucru pe care nici o funcție și niciun salariu nu îl pot cumpăra: respectul față de tine însuți.