Pe data de 22 mai a. c. ora 12.00, domnul prof. univ dr. Nicolae Iuga a susținut la Filiala din Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor din România Conferința cu titlul „Revoluțiile culturale din ultimul secol”, avându-i ca invitați de onoare pe prof. univ. dr. Aurel Codoban, Membru Corespondent al Academiei Române și pe prof. univ. dr. Virgil Mihaiu, scriitor și diplomat român. Mai jos puteți accesa linkul la textul Conferinței și la imagini de la eveniment.

Revoluțiilor culturale din ultimul secol

NICOLAE IUGA

The „cultural revolution” currently taking place in the United States must be analyzed in relation to proletcultism in the USSR and the „cultural revolution” in China. Contemporary American „progressivism” has taken something negative from both. From the proletcultism he unconsciously took the messianic idea, only that the Proletariat is not the Messiah, but different minorities: racial, sexual, religious, ethnic. He also took the communist internationalist idea of denying the national identity of states in the name of an even more nebulous internationalism. From Maoism he took the furious denial and destruction of the cultural and ethical values of the more distant or closer past. Surely, all this against the background of a specific American. But by fighting openly against racism, this movement develops a racism of the opposite direction, a racism against white, heterosexual and possibly Christian people. The present analysis also tries a series of predictions regarding the evolutions of the movement and the implications that it could have in the eventuality of its extension in Europe.

Keywords: Proletcultism, Maoism, Progressivism in USA, Racism, Discrimination, Political Correctness, vandalism of statues.

1. Proletcultismul
Proiectul politico-cultural bolșevic a fost numit „proletcultism”, prin comprimarea și sudarea cuvintelor proletariat și cultură, vrând să însemne o nouă cultură, aceea a proletariatului. Întemeierea și definirea curentului sunt legate de numele a doi doctrinari sovietici, A. Lunacearski și A. Jdanov. Interesant este că Anatoli Vasilievici Lunacearski (1875-1933) era un adevărat intelectual, lucru rar în echipa bolșevică ajunsă la putere la Kremlin, și a fost ministru al Învățământului și Culturii între anii 1917-1929. Lunacearski cunoștea limbile clasice și vorbea fluent șase limbi moderne, era un critic literar pătrunzător, scriind eseuri despre George Bernard Shaw, H. G. Wells, Marcel Proust sau Romain Rolland, pe care i-a citit în original. L-a studiat în profunzime pe Marx, dar și pe filosofii J. G. Fichte, Fr. Nietzsche și R. Avenarius , iar intelectualitatea nemarxistă din URSS îl credea un politician sovietic educat, rafinat și tolerant. Până la urmă, anvergura sa intelectuală l-a deranjat pe Stalin, care l-a înlăturat treptat din funcțiile de conducere de la vârful partidului și l-a trimis ambasador în Spania. Și cu toate acestea Lunacearski, împreună cu cumnatul său Alexander Bogdanov, au pus bazele unei crime culturale de proporții, cunoscută sub numele de proletcultism.

Ideea de bază a Proletcultismului era instituirea unui fel de cult al Proletariatului, deoarece tocmai Proletariatul era clasa socială cu care se legitima deținerea puterii de către bolșevici, în baza raționamentului că Proletariatul, atunci când se emancipează pe sine, el are rolul de a emancipa în același timp întreaga societate. Societățile comuniste erau în mod programatic ateiste, deoarece ideea de Dumnezeu făcea concurență ideii de Proletariat ca obiect de cult și depozitar al adevărului absolut. Apoi, în teoretizările sale, Lenin a restrâns rolul Proletariatului în revoluție. Proletariatul nu este în întregime conștient de măreața sa misiune istorică, oarecum mesianică, de aceea el trebuie să fie trezit și condus de o elită conștientă, de o „avangardă” formată din revoluționari de profesie, care să-i arate direcția istoriei. Această avangardă trebuie să se prezinte în mod natural ca și cum ar deține adevărul absolut, prin urmare aici este necesară nu majoritatea, ci unanimitatea. Unanimitatea nu poate admite și alte păreri sau compromisuri, deci cei care gândesc diferit trebuie suprimați, adversarii nu trebuie convinși ci trebuie distruși . Pentru că munca de convingere presupune rezerve, negocieri și compromisuri, deci riscul de a se ajunge la reforme în loc de revoluție. Numai că că această avangardă, la fel ca și Proletariatul ca atare, sunt abstracții, iar cultul unor abstracții nu se poate susține ca obiect de devoțiune și din această cauză cultul a trecut repede de la Proletariat și avangarda sa la personalitățile istorice concrete care dețineau puterea în numele Proletariatului, devenind în mod obiectiv, natural, cultul personalităților, al dictatorilor comuniști, de la Stalin la Enver Hodja sau Ceuașescu.

În cultul Proletariatului intrau: eliminarea religiei din viața publică, demolarea unor biserici, a unor clădiri istorice și statui care simbolizau tradiția culturală și politică, ridicarea unor construcții noi, cu căutarea unui stil arhitectural propriu (Universitatea Lomonosov din Moscova, Palatul MAE din Moscova, Palatul Culturii din Varșovia sau Casa Scânteii din București), punerea la index a unor exponenți ai culturii anterioare – scriitori, artiști plastici, compozitori – și promovarea unor „valori” noi, proletcultiste. În URSS a fost demolată Catedrala Iisus Mântuitorul din Moscova și multe alte biserici din tot imperiul, a fost pusă la index aproapte toată literatura rusă clasică și a început să se vorbească separat de o „literatură sovietică” etc. Potrivit canoanelor enunțate de Andrei Jdanov (1896-1948) la un Congres al Scriitorilor Sovietici ținut la Moscova în anul 1934, scriitorii erau considerați „inginieri ai sufletului omenesc”, deci ei trebuiau să edifice „omul nou”, să transforme ideologic mintea oamenilor în spiritul „realismului socialist”, prezentând exclusiv eroi pozitivi, comuniști care înving întotdeauna forțele răului, o teză de politică culturală total nerealistă în sine.

Postbelic, Proletcultismul s-a extins și în țările satelite ale URSS, inclusiv în România. La noi a rezultat, după vorba lui Belu Zilber, „un amestec de Stalin și Caragiale” . Au fost luate o serie de măsuri politico-organizatorice represive, menite să distrugă vechiul sistem românesc de valori și instituțiile culturale corespunzătoare, propunând-și realizarea omului „de tip nou”, după modelul sovietic. Au fost dărâmate anumite statui, de exemplu statuia lui I. C. Brătianu din Piața Universității din București. Lucrările lui Constantin Brâncuși au fost declarate ca nefiind opere de artă. Legăturile intelectualilor cu țările din vest au fost complet întrerupte, Academia Română și universitățile au fost epurate, asociațiile profesional-culturale cu tradiție au fost desființate și înlocuite cu unele noi, din care personalitățile care nu erau agreate de noul sistem au fost înlăturate. În anul 1948 s-a tipărit un catalog de 522 de pagini, cuprinzând aproximativ 8.000 de titluri de cărți și reviste interzise , care au fost scoase din bibliotecile publice și din manualele școlare. Operele unui mare număr de autori importanți sunt interzise – Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Radu Gyr, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu și mulți alții – la fel au stat lucrurile și cu principalele opere ale literaturii și filosofiei universale. La fel ca și în alte țări bolșevizate, și în România cultura și-a revenit cu greu după distrugerile provocate în profunzimea spiritului ei de către proletcultism.

2. Revoluția culturală din China anilor ’60
Această revoluție își are originea în stalinism. Prin anii ’30, Stalin s-a confruntat cu necesitatea istorică de a transforma URSS într-o putere industrială, dar pentru aceasta nu dispunea de capital. Ar fi putut să se împrumute din afară sau să aducă firme străine, dar acest lucru nu îi convenea, pentru că țările capitaliste ar fi pus condiții cu privire la natura investițiilor și, cu timpul, URSS ar fi devenit dependentă de Occident. Soluția pe care a găsit-o Stalin a fost una simplă, posibilă numai într-un regim de dictatură teribilă. Au fost arestați la grămadă intelectuali și dizidenți politici, aproximativ 1,2 milioane de oameni, vinovați sau nu, care au fost relocați în lagăre de muncă forțată în Siberia. În acest fel, a fost asigurat necesarul de forță de muncă. Hrana acestor prizonieri a fost asigurată prin confiscarea de cereale de la țăranii mai înstăriți, demonizați în calitate de chiaburi, în special din zonele fertile din Ucraina. Apoi cu această armată de forță de muncă disciplinată și gratuită, URSS a extras cărbune din neospitaliera Siberie, a construit hidrocentrale gigantice pe fluviile din nordul Asiei și a pus bazele unei industrii siderurgice. Așa se face că, atunci când a fost invadată de către Hitler, Rusia a fost capabilă să producă mii de tancuri, avioane, camioane, garnituri de cale ferată, armament și muniții pentru artilerie și infanterie.

Dictatorul chinez Mao Zedong a vrut pur și simplu să urmeze exemplul lui Stalin, în sensul de a face din China o mare putere industrială. A început, cu planul cincinal 1958-1963, o acțiune botezată ideologic „Marele salt înainte”. În cadrul acestui „salt” i-a obligat pe locuitorii satelor să realizeze tot felul de produse industriale , dar care au ieșit de o calitate atât de proastă, încât nu erau utilizabile. În paralel, ocuparea forțată a lucrătorilor din agricultură cu mici activități industriale a dus la declanșarea unui episod de foamete la scară mare, foamete cauzată nu de o catastrofă naturală ca de obicei, ci de o decizie politică. Urmare a eșecului „Marelui salt înainte”, care s-a dovedit a fi un salt în gol și din care nu a ieșit nici industrie și nici agricultură, poziția lui Mao în Partidul Comunist Chinez s-a șubrezit, prestigiul și influența sa au scăzut până la punctul critic în care era în pericol să piardă puterea. Atunci Mao a provocat o „revoluție culturală”, o crimă de mari proporții, pentru a șterge urmările crimei anterioare, a marelui salt ratat și pentru a recâștiga puterea absolută în partid.

Mecanismul „revoluției culturale”, derulat între 1966-1968, a fost în linii mari următorul. Mai întâi Mao a elaborat o cărticică roșie de mici dimensiuni destinată îndoctrinării elevilor și studenților, pe care fiecare tânăr trebuia să o dețină la vedere. Apoi, în primăvara anului 1966, a ordonat închiderea tuturor liceelor și universităților, iar pe tinerii cu vârsta cuprinsă între 14 și 22 de ani, ajunși astfel frumoși și liberi de obligațiile școlare, i-a organizat ca pe o armată ideologică paramilitară, sub denumirea de „gărzile roșii”, și i-a instigat împotriva foștilor lor profesori, ajunși șomeri. Când elevii și studenții au ajuns șefi politici ai foștilor lor profesori, s-au dedat din proprie inițiativă la bestialități greu de imaginat, la asasinate comise cu un fel de fervoare religioasă, iar Poliția nu a intervenit deloc. Profesorii au fost demascați în public (sună cunoscut, nu ?), purtați pe străzi cu pancarte incriminatoare atârnate pe piept, umiliți, scuipați, loviți, unii arestați, torturați și apoi trimiși pentru re-educare la muncă în agricultură. De la profesori, prigoana s-a extins cumva natural la toate categoriile de intelectuali, oameni de știință și artiști, toți au fost trimiși la re-educare. Apoi, după câteva luni aceste „gărzi roșii”, devenite atotputernice și impunitive, au fost asmuțite împotriva elitelor partidului, mai exact împotriva adversarilor lui Mao din interiorul partidului, care au fost epurați din funcții și trimiși la închisoare. Astfel, în realitate „revoluția culturală” chineză a fost o crâncenă luptă pentru putere în interiorul Partidului Comunist Chinez, între Mao și adversarii lui, iar intelectualii și cultura au căzut de victime colaterale.

În parametri cantitativi, numărul victimelor este foarte mare, chiar raportat la imensa populație a Chinei. Atunci au murit – au fost asasinați ori s-au sinucis, neputând suporta nedreptatea și umilințele – peste 140.000 de cadre didactice, peste 50.000 de inginieri și oameni de știință, 500 de savanți, 2.600 de scriitori, artiști plastici sau muzicieni. Tot acest genocid intelectual, combinat cu închiderea liceelor și a universităților, a templelor și a bibliotecilor, a dus la afectarea în profunzime a fundamentelor vechii civilizații chineze: obiceiurile, tradițiile, ideile vechi și cultura veche, au fost distruse valori muzeale inestimabile. A rezultat în schimb o generație lipsită de educație, de constrângerile tradiției și ale moralei, dar profund îndoctrinată, o generație perfect manipulabilă.

După devastarea suprastructurii intelectuale, Gărzile roșii s-au năpustit asupra Partidului, punând în practicvă aceleași metode: umilințe, bătăi, asasinate. Mao nu intervenea, semn că aproba acțiunile Gărzilor. În acest fel, aproximativ 3 milioane de cadre ale partidului din structurile politice și administrative au fost scoase din funcții și trimise la închisoare sau la re-educare.

După aproximativ doi ani de „revoluție”, prin 1968 s-a ajuns la o situație critică. Gărzile roșii au terminat de masacrat intelectualitatea și elitele politice și, rămânând fără un clar obiect al muncii, au ajuns la conflicte și lupte între ele. Perespectiva anarhiei era iminentă. Abia atunci Mao s-a decis să intervină. A mobilizat Armata, ținută până atunci în rezervă, pentru a anihila Gărzile roșii. Astfel tinerii maoiști fanatizați au fost, la rândul lor, au fost reprimați fără milă și trimiși pentru re-educare în cele mai îndepărtate sate ale Chinei. În următorii trei ani de dictatură militară, Mao a devenit stăpânul absolut al Partidului și al Statului. Comuniștii mai în vârstă au fost eliberați din închisori și reabilitați, printre aceștia numărându-se chiar și Deng Xiaoping, succesorul lui Mao la conducerea Chinei. Tinerilor, care au fost folosiți pentru a înfăptui „revoluția”, li s-a permis să se reîntoarcă în orașe, dar aceștia nu s-au mai putut integra nicăeri, o generație risipită și eșuată.

3. Revoluția culturală americană contemporană
3. 1. O mișcare neo-bolșevică
Unii i-au spus „neo-marxism”, dar teremenul mi se pare inadecvat. Karl Marx a fost unul dintre marii epigoni hegelieni, gânditor de o anumită importanță, relativ greu de citit, iar marxismul o teorie amplu elaborată, care nu este la îndemâna oricui. Ar fi mai potrivit, cred, termenul de „neo-bolșevism” pentru ce este cu adevărat actuala mișcare contestatară autodenumită „progresistă”, o mulțime furibundă și iconoclastă, despre care e îndoielnic că l-ar fi citit pe Marx, o gloată pornită pe dărâmarea guvernelor și pe detonarea culturii contemporane, în numele unor idei confuze, care nu ajuns încă să fie o ideologie unitară și coerentă. „Progresismul” nu este nici socialism și nici neo-marxism, ci un avânt sincretic care preia involuntar defectele ambelor. De exemplu, revoluția culturală proletcultistă sovietică avea în centrul său conceptul Proletariatului pe post de Mesia, iar în neo-bolșevismul american contemporan dimensiunea mesianică este distribuită democratic asupra tuturor minorităților imaginabile: rasiale, sexuale ș.a.m.d. Fiecare minoritate se simte egal îndreptățită să caute să mântuiască lumea. Scopul este și aici, la fel ca și în celelalte „revoluții” de același gen, crearea unui „om nou”, atingerea idealului educativ al individului „liber”, în fapt un individ eliberat de sub autoritatea unei culturi consacrate de secole, cu o morală cristalizată în suveranism și tradiționalism. Bolșevismul vechi se declara anti-creștin, neo-bolșevismul de azi se vrea post-creștin. Omul nou „progresist”, un individ sustrat normativității tradiționale, ar fi apoi ideal de manipulat. O sinteză sorosistă între gândirea lui Lenin și metodele lui Mao. Scopul este același: negarea întregii culturi existente .

Deși înrudită cu leninismul, proletcultismul și maoismul, actuala mișcare cu punctul de plecare în anti-rasism nu poate fi catalogată nici ca „neo-socialism”, pentru că – după cum arată Nathan Pinkoski – este diferită de socialismul european tradițional, în sensul că promotorii ei susțin ecologismul și sunt de acord cu majorările de taxe inclusiv pentru săraci, atâta timp cât rămân neatinse principiile „politicaly correctness”, ale „egalității de gen” și este păstrată deschiderea către „comunitatea LGBT” și imigranți . Vechiul bolșevism european a însemnat ura față de burghezie, față de clasa exploatatoare și contribuția lui Marx a fost să ridice această atitudine la rang de teorie, în timp ce acest neo-bolșevism american, deocamdată fără o teorie anume, înseamnă mai mult ura față de sine, față de propria națiune și față de propria civilizație. Dușmanul de clasă nu mai este acuma burghezul exploatator, ci omul creștin, alb și căsătorit cu o femeie. Lupta de clasă din marxism-leninism a devenit acuma o luptă împotriva majorității oamenilor albi și normali, pentru afirmarea oamenilor de culoare și a minorităților sexuale. Cununa de spini a suferinței suportată pe nerept a trecut, pe nesimțite, de pe capul foștilor sclavi negri și al urmașilor lor de azi, pe capul homosexualilor și al lesbienelor. Dar oare eliminarea homofobiei și a prejudecăților rasiale va conduce automat la prosperitatea economică a acestor categorii, fără să fie nevoie de muncă din partea lor? Sau aceste categorii nu își pot atinge prin muncă proprie idealul prosperității economice în cadrele existente de viață familială, religioasă și de mentalitate? Minoritățile rasiale, odată privilegiate, nu se vor întoarce oare împotriva actualei majorități occidentale, practicând la rândul lor față de aceasta tot o formă de rasism, întoarsă pe dos? Și astfel, lupta de clasă de odinioară nu mai este azi împotriva clasei exploatatoare, ci împotriva clasei muncitoare, lupta este una a aberațiilor împotriva normalității.

Un autor francez, Alain Cavaille descrie peremptoriu cum anume neo-bolșevicii contemporani descompun și demonizează realitățile sociale prin etichetare, spre a-și reconstrui un adversar politic . Anume, dacă un om s-a născut alb, înseamnă că e rasist. Dacă votează cu dreapta, înseamnă că e fascist. Dacă e normal din punct de vedere sexual, înseamnă că e homofob. Dacă e căsătorit cu aceeași femeie de peste patruzeci de ani, înseamnă, că e depășit. Dacă mănâncă friptură, înseamnă că e un adept al cruzimii față de animale. Dacă este creștin, înseamnă că trebuie să fie disprețuit de către musulmani sau atei. Dacă gândește pe cont propriu, fără să se lase influențat de alții sau de mass-media, înseamnă că e un reacționar. Dacă își afirmă cultura proprie, înseamnă că e un xenofob. Dacă se pronunță pentru înăsprirea pedepselor în scopul descurajării infracționalității, înseamnă că este un gestapovist. Dacă este de acord ca meritele să fie răsplătite, înseamnă că este adeptul inegalității sociale. Dacă este de părere că copiilor ar trebui să li se asigure o educație mai riguroasă, înseamnă că este adeptul abuzurilor emoționale asupra copiilor. Dacă își exprimă opinia că oamenii ar trebui să își apere țara în care trăiesc, înseamnă că e împotriva migranților și a integrării euro-atlantice etc., etc.

3. 2. Visul american, de la reverie la coșmar
Totul a început în „cea mai avansată democrație din lume” cu o discriminare pozitivă, în anul 1965. După principiul că un cui strâmb se îndreaptă prin strâmbare în sens invers, președintele SUA de atunci Lyndon B. Johnson a căutat să repare anumite nedreptăți istorice în ceea ce privește populația de culoare, dând un ordin executiv numit „Affirmative action” , prin care a redefinit noțiunea de „oportunități egale” pentru negri, în materie de acces la servicii de sănătate, educație, locuri de muncă, stil de viață. În realitate, ca să câștige simpatia și voturile populației de culoare, președintele Johnson a deschis larg punga și a acordat acestei populații o mulțime de avantaje economice. Negrii americani, care până atunci erau, după aprecierea unor observatori ai fenomenului , o minoritate integrată și muncitoare, au început să trăiască în regim de gratuitate. Femeile din rândul acestei populații au început să primească alocații consistente pentru creșterea copiilor și atunci ele și-au abandonat locurile de muncă și au preferat să dea naștere la cât mai mulți copii, ca să trăiască din alocațiile copiilor și să stea în locuințe sociale asigurate de stat. Bărbații, la rândul lor, au preferat să trăiască din șomaj, ajutoare sociale, joburi temporare și tot felul de expediente. Copiii lor nu au fost educați și, odată ajunși la maturitate, au repetat stilul de viață al părinților. A rezultat astfel o importantă pătură socială rasială și parazită în societatea americană. Consumul de droguri și criminalitatea în rândurile negrilor au crescut exponențial. La ora actuală, în SUA negrii reprezintă aproximativ 13% din total, dar comit mai mult de jumătate din totalul crimelor și infracțiunilor grave și tot în proporție de mai mult de jumătate sunt purtători de boli venerice și HIV. Deci, discrimarea pozitivă prin ajutoare sociale s-a dovedit a fi o idee nefastă pe termen lung, cum se va întâmpla probabil într-un viitor apropiat și în cazul rromilor din România.

Aceste avantaje de asistență socială oferite negrilor în SUA au fost dublate treptat de ideologia numită „political correctess”. Originea noțiunii se află în pretenția justă în sine a instanțelor de judecată ca, în fața lor, părțile să nu vorbească una la adresa celeilalte folosind termeni denigratori. Apoi, treptat, corectitudinea politică s-a extins la politețea relațiilor umane în general, pretinzând ca oamenii să aibă grijă să nu se exprime în vreun fel în care să ofenseze pe cei care sunt dezavantajați sau discriminați. Ceea ce părea inițial o chestiune de bună creștere și de bun simț a degenerat în timp într-un fel primejdios. Cum știm noi că ne exprimăm părerile în așa fel încât să nu ofensăm pe nimeni? – decât spunând numai aceleași lucruri pe care le spun și alții, folosind niște expresii standardizate și gândind numai la fel cum gândesc și alții, adică un fel de totalitarism incipient și inconștient.

Prin anii ’70 ai secolului trecut, s-a creat un curent de opinie în unele universități din SUA, care propunea un fel de „curățare a limbajului” după cum spunea scriitorul româno-francez Matei Vișniec , adică eliminarea termenilor peiorativi la adresa unor grupuri minoritare, negri și mai apoi homosexuali, lesbiene etc. De exemplu, la cetățeanul de culoare, ca să nu-l jignești, să nu-i mai spui „negru”, ci „afro-american”, la femeia de serviciu să nu-i mai spui „femeie de serviciu”, ci „agent de întreținere a suprafețelor”, gunoierului să nu-i mai spui „garbage man”, ci „tehnician de igienizare” , infractorul devine „cetățean cu o morală alternativă”, gardianul de la pușcărie devine „agent al sistemului corecțional”, analfabetul sau idiotul este o „persoană cu nevoi educaționale speciale” etc. Până la un punct, chestiunea poate fi considerată ca una care ține de stupizenia umană și de umorul involuntar, dar gluma se termină repede și, pe nesimțite, recomandările cu privire la ce nu trebuie să spunem devin obligații cu privire la ce trebuie să spunem, devin obligații sancționate prin hotărâri și regulamente, ironia poate deveni articol de lege penală, tactul comportamental față de minoritățile sexuale de exemplu devine obligația impunerii agresive a acestora în detrimentul majorității, reticența izvorâtă din bunul simț este transformată instituțional în cenzură brutală, fantezia în speță primește inconștient trăsături de paranoia .

Exemplele cenzurate se înmulțesc, fără ca nimeni să realizeze gravitatea instaurării Cenzurii ca atare și a autocenzurii. În urmă cu vreo zece ani, Parlamentul European a interzis, pentru toate limbile Europei, utilizarea în actele oficiale, în cazul femeilor, a titlurilor care indică starea civilă „doamnă” / „domnișoară”, pentru a nu ofensa persoanele din cealaltă categorie . În Canada s-a interzis amplasarea brazilor de Crăciun în locuri publice, chipurile spre a nu fi ultragiate sentimentele ne-creștinilor. În SUA, romanele lui Mark Twain au fost cenzurate retroactiv, după mai bine de un secol de la scrierea lor, prin înlocuirea unor cuvinte considerate ofensatoare. Celebrul film Pe aripile vântului a fost scos pur și simplu de la difuzare. Agențiilor de recrutare a forței de muncă li s-a interzis să mai afișeze anunțuri de genul „angajăm persoană de încredere” sau „harnică”, pentru a nu se simți discriminate persoanele din categoriile opuse . Mergând mai departe pe aceeași logică, a admira creația cuiva sau a acorda un premiu cuiva sunt lucruri care ar trebui interzise, pentru că promovează ideea de inegalitate între oameni, iar premierea unora ar însemna ofensarea celorlalți rămași nepremiați. Bineînțeles, se pot cita foarte multe cazuri, care de care mai bizare, hilare sau doar extravagante, iar aceste cazuri sunt în continuă expansiune, până când gândirea liberă va fi prinsă complet și insesizabil în cămașa de forță a unei mentalități totalitare. Sau poate că tocmai asta se urmărește. În rezumat, se poate spune că „gândirea politică corectă este o formă de spălare a creierelor mai subtilă și mai perfidă decât ideologia comunistă” .

S-a motivat că anumite cuvinte care desemnează rasa sau etnia, cum ar fi „negru” sau „țigan”, ar fi rasiste și denigratoare, fără să se observe că nu există termeni rasiști și denigratori în sine, ci numai în cadre contextuale și în legătură cu un set de fapte. Un termen care desemnază o rasă sau o etnie poate să devină peiorativ într-un interval oarecare de timp, în legătură cauzală nemijlocită cu moravurile rasei sau etniei respective. Degeaba schimbăm artificial termeni precum „negru” sau „țigan” cu „afro-american” sau „rrom”, dacă tiparele comportamentale ale lor rămân neschimbate, pentru că și noii termeni de „afro-american” sau „rrom” se vor compromite repede și vor deveni și ei peiorativi. Este ca și cum, în loc să tratăm o boală, am schimba diagnosticul real cu un altul inventat, boala rămânând nevindecată.

Această dictatură la nivelul limbajului, respectiv corectitudinea politică împinsă până la paranoia, este cea care a favorizat „revoluția culturală” din Occidentul contemporan. Pretențiile de „corectitudine politică” nu au făcut decât să traseze niște crevase adânci, în toate direcțiile, pe țesutul viu al spiritului comunitar. Au rezultat o mulțime de grupări tribale, separate unele de altele prin pretenții de nediscriminare reciprocă și care se privesc unele pe altele cu o latentă ostilitate reciprocă. Este vorba de o schizofrenie profundă în sens cultural. O astfel de falie de tip schizoid este cea creată în SUA între albi și negri. Rasismul este o problemă veche în SUA, chiar de la constituirea acestei structuri federative și de la Războiul de Secesiune, iar pretențiile de „corectitudine politică” nu au calmat-o ci, dimpotrivă au catalizat-o. Uciderea accidentală a unui delicvent negru de către un polițist alb nu a fost decît un pretext, scânteia care a aprins acest amestec exploziv. Da, un negru a fost ucis de către un alb, dar statisticile anuale din SUA referitoare la omoruri ne arată că există de zeci de ori mai multe victime albe ucise de către criminali negri și încă și mai multe victime din rândul negrilor ucise de către negri.

Deci, această ucidere a unui delicvent negru de către un polițist alb nu este o cauză în mod real. Și cu toate acestea este vorba de o „revoluție culturală” în sens maoist, o problemă de mentalitate stupefiantă, în care oameni de rasă albă, polițiști, autorități publice sau simpli cetățeni, se așează în genunchi în fața unor adunări de indivizi de culoare neagră și își cer iertare pentru niște vinovății imaginare, în cel mai bun caz istorice, dar care nu sunt nicidecum vinovățiile lor personale.

O altă împrejurare exterioară, de tip maoist, a acestei revoluții culturale este aceea că mișcarea a debutat pe fondul existenței unei mase mari de oameni liberi față de obligațiile de serviciu, deci o potențială masă de manevră. În cazul Chinei, în 1966 Mao a dictat închiderea liceelor și universităților, dispunând astfel de o mare masă de manevră din rândurile tineretului, masă pe care a organizat-o paramilitar și cu care a putut înfăptui „revoluția culturală”. Tot astfel, la proporții reduse s-a procedat și la București în anul 2018, președintele României s-a pus în fruntea unor manifestații neuatorizate, iar grupuri mari de tineri angajați la multinaționale au fost scoși de la locurile de muncă și organizați în fața sediului guvernului să facă „revoluție” și care, ca și „Gărzile Roșii” ale lui Mao, s-au bucurat de impunitate. La fel, în primăvara anului 2020 în SUA și în Occident în general au existat zeci de milioane de șomeri sau oameni cu serviciul suspendat temporar din cauza pandemiei, mase mari de oameni disponibili spre a fi manipulați în orice fel împotriva statu quo-ului. Care este forța ocultă interesată în demantelarea establishment-ului și ce ar urma să se pună în loc, acestea sunt deocamdată întrebări fără răspuns.

Mișcarea pare a fi organizată de către profesioniști. A fost găsit și s-a impus un slogan cu o puternică forță de mobilizare: „Black lives matter”. A fost adoptat un simbol gestual, mâna dreaptă ridicată sus cu pumnul strâns, asemănător cu salutul nazist. Apoi s-a pornit o campanie împotriva unor monumente și simboluri oficiale. Sunt vandalizate și dărâmate statui reprezentative ale culturii occidentale, o barbarie cu consecințe incalculabile. La fel ca și URSS în anii ’80, SUA de azi dau semne că se clatină din interior. Statui și simboluri ale puterii imperiale sunt vandalizate și dărâmate, iar vandalii cer desființarea Poliției ca pe un lucru normal. Democrația degenerează în anarhie. Oamenii de bună credință, cei care muncesc și plătesc impozite la stat sunt nevoiți să se ascundă în case, lipsiți fiind de protecție din partea statului.

În SUA au fost dărâmate mai multe statui ale unor personalități istorice despre care se crede că ar fi fost rasiști, fără a se respecta principiul istorismului, potrivit căruia acțiunile personalităților istorice trebuiesc plasate și judecate în contextul istoric în care s-au derulat. Au fost dărâmate statuile unor generali și au fost înlăturate din Capitoliu portretele unor foști președinți ai Camerei Reprezentanților. După care s-a mers mai departe. A fost dărâmată statuia lui George Washington, unul dintre părinții fondatori și primul președinte al SUA, pentru motivul că a fost și proprietarul unei plantații în care era folosită munca sclavilor. Dacă acești barbari ar fi întrebați acum în ce a constat rasismul lui George Washington, sigur că ei nu ar putea spune nimic. Apoi au profanat statuia celebrului scriitor Miguel Cervantes, crezând probabil că o fi tot vreun proprietar de plantație. În Anglia au fost dărâmate statuile unor negustori de sclavi, dar a fost vandalizată și statuia fostului premier Wiston Churchill, care nu a fost negustori de sclavi, precum și statuia Reginei Victoria. Pe soclul statuii Reginei, protestatarii au scris între altele cuvintele „criminală” și „violatoare”, deși dacă acești barbari ar fi întrebați pe cine a violat Regina, sigur că ei nu ar putea spune nimic.

Se poate pune aici și o problemă de principiu: până unde s-ar putea merge cu invocarea unor presupuse fapte negative din viața personalităților istorice, pentru a se proceda acuma retrospectiv la profanarea memoriei lor? De exemplu, din antichitate s-a scris că David regele Israelului l-a trimis la moarte pe slujitorul său devotat Urie Heteul, pentru ca să-i poată răpi și viola soția, pe Bathsheba. Ei bine, cum ar trebui pedepsită memoria Regelui David, după mentalitatea liderilor revoluției culturale americane de azi? Ar trebui să i se vandalizeze statuia realizată de către Michelangelo, eventual să se scrie pe ea că este vorba de un criminal și violator? Sau ar trebui să i se șteargă Cartea Psalmilor din Biblie? Sau nu cumva ar trebui interzisă pur și simplu Biblia, în întregul ei?

Numai că nebunia nu se oprește aici. Nu sunt atacate numai personalitățile de culoare albă din istorie, despre care se spune că ar fi avut vreo legătură cu sclavia negrilor pe teritoriul american, sau despre care se crede că ar fi făcut cândva anumite afirmații rasiste, ci s-a făcut pasul următor, s-a depășit o linie roșie, s-a trecut la o și mai periculoasă mișcare rasistă inversă, la un rasism al celor de culoare neagră și a homosexualilor împotriva oamenilor albi normali, au început să fie atacați – în stil curat nazist – anumiți oameni pentru ceea ce sunt, oamenii albi creatori de valori pentru simplul fapt că sunt albi.

Una dintre cele mai vechi și prestigioase universități americane, Yale University fondată în 1701 a luat o măsură stupefiantă. La intervenția unui grup de presiune, Conducerea universității a desființat cursul de Istoria artei. Motivele sunt simple și previzibile. Sunt prea multe opere de artă, de la Renaștere încoace, care au fost create de bărbați europeni albi, există în Istoria artei „un număr copleșitor de artiști care sunt bărbați albi, heterosexuali și europeni și care ar trebui să fie înlocuit cu un spectru mai larg de exemple de pe tot globul” . Termenii pe care îi folosește Universitatea Yale par inocenți, celebra instituție anunță că se va trece de la o artă „eurocentrică” spre o mai mare diversitate culturală. Numai că raționamentul este periculos și poate fi extins. Prin analogie, ar trebui desființate și cursurile de Istorie a filosofiei pentru că, de două mii cinci sute de ani de când există, Filosofia a fost creată în „număr copleșitor” de bărbați albi europeni, la fel și muzica simfonică a fost compusă aproape exclusiv de bărbați albi europeni ș.a.m.d. Ne putem imagina oare cum va arăta cultura universală, dacă scoatem din aceasta Filosofia, artele plastice și muzica simfonică? Perspectiva este de-a dreptul înspăimântătoare și ar presupune crime culturale mai mari decât au făcut toate revoluțiile culturale precedente luate laolaltă.

3. 3. Extinderea de la antirasism la anticreștinism
În fine, ar urma să fie lovite în esența lor imaginile-simbol fundamentale ale creștinismului: modalitatea de reprezentare a lui Iisus Christos și a Fecioarei Maria. Cum arătau Iisus Christos și Maica Domnului în realitate, din ce rasă făceau parte și ce culoare avea pielea lor? Întrebarea poate părea specioasă și problema poate părea prost pusă, dar a mai fost pusă prin anii ’60 tot în SUA și a fost (re)pusă chiar în acești termeni la o dată relativ recentă, pe 22 iunie 2020, de către un activist Black Lives Matter numit Shaun King. După acesta, reprezentarea lui Iisus Christos și a Fecioarei Maria ca oameni albi ar avea conotații rasiste și ar fi o „formă de propagare a ideii de supremație a albilor” . De aici și până la instigări la distrugerea icoanelor și statuilor fundamentale ale creștinismului nu mai este decât un pas. Până și Justin Welby, arhiepiscopul de Canterbury şi şeful Bisericii Anglicane, a declarat că Biserica pe care o conduce ar trebui să regândească reprezentarea exclusivă a lui Iisus ca un om alb, că unele statui și icoane vor trebui să fie înlocuite din biserici și că Iisus cel istoric ar trebui să aibă caracteristicile rasiale ale omului din Orientul Apropiat. Este surpinzător că acest înalt prelat, probabil om cu multă școală și care reprezintă zeci de milioane de creștini anglicani, nu știe că strămoșul după trup al Sf. Fecioare și al Mântuitorului, David Ben Iesei, este descris în mod repetat în Vechiul Testament ca fiind un tânăr blond și cu pielea deschisă la culoare (de ex. 1 Regi, XVI, 12; ibidem, XVII, 42 etc.).

Depășind această problemă prost pusă și trecând în planul unei narațiuni teologice propriu-zise, trebuie să admitem că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa și că a suflat în el Spiritul vieții, proiectându-se pe Sine în omul universal ca atare, până în toate particularitățile rasiale ale speciei umane. Deci Iisus Christos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu–Fiul nu poate să fie redus de către noi oamenii la o particularitate antropologică sau alta. Există însă și mișcarea în sens invers, în care omul se proiectează pe sine în Divinitate – mișcare observată timp de două milenii și jumătate, de la Xenophanes din Colophon la Feuerbach – proiecție sau „înstrăinare” care a dus la creația unui politeism antropomorf, istoricește depășit și care nu este ceea ce ar trebui să fie în privința conceperii de către noi a Divinului ca Absolut.

În sensul celor spuse mai sus, se știe că în orașul Nazaret din Israel există o biserică catolică modernă a Bunei Vestiri, construită în a doua jumătate a secolului XX, sub patronajul Papei Paul al VI-lea. În această biserică există aproximativ 400 de mozaicuri și icoane care reprezintă momentul Buneivestiri sau pe Maica Domnului cu pruncul, icoane dăruite din toate țările în care există comunități catolice, din toată lumea creștină. Există bineînțeles icoane din Europa, dar și din America de Sud, din Africa, din China, Coreea sau Japonia. Toate aceste icoane au și particularități locale, în sensul că fiecare țară și fiecare rasă umană au pus în ele tot ce au popoarele respective mai frumos și sublim în conceperea frumuseții feminine pure și caste. Se înțelege de la sine că Maica Domnului pictată în Portugalia are trăsături maure, cea pictată în America de Sud are trăsăturile incașe, Maica Domnului pictată în China sau în Japonia are trăsături specifice rasei asiatice, iar Maica Domnului din Africa este, bineînțeles, neagră. Și nu este nici o blasfemie. Aici pur și simplu se dă satisfacție componentei antropologice, omului de a și-l putea reprezenta pe Dumnezeu la modul concret, corelativă componentei dumnezeiești, care l-a creat pe om. Să ne reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea, atunci când a vizitat România, și-a motivat într-un sens vizita, zicând: „Am venit aici ca să văd chipul lui Christos în voi”. Dumnezeu este reflectat în fiecare individ uman, în dimensiunea lui finită, infinitezimală și inefabilă, cam așa cum soarele își reflectă lumina în fiecare bob de rouă.

În concluzie, așa cum noi, europenii nu mergem în Africa să le impunem negrilor să își reprezinte pe Iisus sau pe maica Domnului în anumite culori, nici negrii africani sau afro-americani și nici alții de alte rase nu ar trebui să ne impună nouă să nu ne reprezentăm pe Iisus și Maica Domnului ca pe oameni albi.

3. 4. Posibile implicații și complicații în Europa
Dacă actuala mișcare contestatară se va extinde în Europa și în Est, aici s-ar putea să ia o turnură specifică. Aici locul negrilor din Statele Unite va fi luat de către migranții musulmani. Printre puținele țări care nu par a fi expuse deocamdată contagiunii „revoluției” șoroșiste din SUA și din Occidentul de azi am putea enumera China, Rusia, Ungaria sau Israelul. Metoda este simplă. Aici finanțarea ONG-urilor este controlată de către stat și, deci, nu pot fi operate finanțări străine, care să ducă la manipularea mulțimilor împotriva statului propriu.

Totodată, trebuie să remarcăm de la început modul de-a dreptul bizar în care s-a comportat Europa, în confruntarea cu refugiații musulmani. Liderii principalelor țări europene, între care s-a evidențiat cancelarul Germaniei, au tratat problema ca pe o simplă criză umanitară . S-a spus că oamenii de acolo, majoritatea bărbați între 20 și 40 de ani, s-au refugiat din calea războiului. Dar și altundeva au fost războaie, inclusiv la noi în țară, însă oamenii au rămas pe loc și și-au apărat țara, nu au fugit în alte țări, spre a trăi din mila altora. Este surprinzătoare aici, în Europa contemporană combinația letală dintre naivitate, lipsă de viziune și orbire politică de care au dat dovadă atât elitele politice cât și serviciile de informații.

Liderii politici ai UE au decis, fără consultarea propriilor populații prin referendumuri, că sute de mii de refugiați trebuie primiți în toate țările europene – culmea! pe cote repartizate obligatoriu – și găzduiți în centre de primire confortabile, hrăniți, ajutați să primească gratis o locuință, să li se ofere un loc de muncă și să fie integrați în societățile occidentale. Liderii europeni și serviciile de informații nu și-au pus de la bun început problema că printre refugiați există indivizi care refuză alimentele și ajutoarele oferite gratuit de către Crucea Roșie, pe motiv că pe ambalajele acestora era imprimat semnul crucii (crucea roșie cu brațe egale înscrisă în cerc), un semn devenit opac și inobservabil pentru europeanul mediu, un simbol pentru care europeanul are percepția tocită și nu își mai pune problema ce a reprezentat cândva, la începuturile organizării acestui serviciu de prim ajutor, dar un semn care sare în ochi musulmanului de rând, o Cruce care îi amintește de vremea Cruciadelor.

Nimeni nu și-a pus problema că musulmanii nu vor să muncească în Europa, ci să o stăpânească, că nu vor să se integreze în Europa, ci să o cucerească. În țări musulmane moderate din Vestul Mediteranei, cum ar fi Marocul de exemplu, în birourile oficiale există hărți ale „Marocului Mare” din Evul Mediu, hărți care includ și teritoriile de la nord de Gibraltar până la Pirinei, adică Spania de azi, care a fost ocupată de maurii nord-africani între secolele VIII – XV și despre care musulmanul de rând știe că a fost cândva un teritoriu al lor și că Allah îi va ajuta să îl recucerească din nou. Aceeași idee se află și în mentalul musulmanilor din Orientul Apropiat, care știu despre Balcani că a fost cândva un teritoriu al Imperiului Otoman și nutresc, mulți dintre ei, aceeași năzuință.

La aceste resentimente de ordin istoric se adaugă și sentimentul actual al șovinismului de ordin religios. Una dintre datoriile sfinte ale bunului credincios musulman este aceea de a lupta împotriva „necredincioșilor”, adică împotriva non-musulmanilor în general și a creștinilor în particular. Poate că mulți dintre musulmanii de azi nu mai iau în serios obligația religioasă a Jihadului, dar este o chestiune de tradiție și de educație a civilizației islamice, care se poate actualiza și inflama oricând o cer împrejurările. Disprețul lor față de civilizația creștină și lipsa dorinței de integrare în aceasta reiese mai întâi din lucrurile mărunte, cum ar fi cerința de a li se permite femeilor să își acopere în public fața cu un văl sau pretenția de a li se servi în localuri mâncare „halal”, adică în conformitate cu ritualurile alimentare religioase proprii. Iar de la dispreț se trece cu ușurință la ură și vandalism. În Franța de exemplu au fost arse o mulțime de biserici catolice, culminând cu incendierea Catredalei Notre Dame din Paris, un simbol al creștinismului universal, tragedii puse de către propaganda oficială pe seama unor cauze accidentale.

Europenii din Occident au ajuns la conștiința de sine ca europeni, că sunt mai întâi creștini și apoi europeni, abia atunci când și-au pus problema să elibereze locurile sfinte din Palestina de sub stăpânirea „păgână” (musulmană). În baza acestei conștiințe creștine, europenii au început să se organizeze și să pornească, în secolele XI – XII, expedițiile războinice cunoscute sub numele de Cruciade. Din păcate, europeanul mediu de azi a uitat complet de Cruciade, dar musulmanul nu. La vreo trei sute de ani după Cruciade, lucrurile s-au inversat, musulmanii organizați ca Imperiu Otoman au presat militar, timp de alte trei secole, Europa până la Viena. Azi lucrurile sunt incomparabil mai periculoase. Invadarea musulmană a întregii Europe, care s-a produs deja, a avut loc extrem de rapid, Spiritul creștin european practic a dispărut, liderii europeni sunt sub-mediocri, iar Islamul a reușit, chiar cu concursul involuntar al liderilor europeni, să mute războiul anti-european în inima Occidentului, sub forma incipientă a unei noi „revoluții culturale”.