Asistăm în ultimii ani la tentative de a crea în opinia publică din România curente de opinie în favoarea legalizării consumului de droguri „ușoare”, în scopuri „recreative”. De ce? Pare clar că o populație drogată poate fi mai ușor transformată în sclavi docili ai Noii Ordini Mondiale. Să facem un scurt recurs la Istorie, să ne reamintim de colonizarea Americii și apoi de așa-zisele „războaie ale opiului” din China, de la jumătateea sec. al XIX-lea.

În cele două Americi, pe la începutul colonizării acestor ținuturi, coloniștii europeni civilizatori au introdus aici băuturile spirtoase – whiskey sau rom – necunoscute băștinașilor până atunci. Indienii americani, numiți de fapt impropriu „indieni”, au fost exterminați la proporțiile unui veritabil genocid de către civilizatorii englezi, atât în mod direct, măcelăriți fiind în urma a tot felul de lupte locale, în care au fost alungați de pe pământurile lor, cât și în mod indirect, prin diferitele boli pe care le au adus europenii – tuberculoză, sifilis etc. – față de care băștinașii nu aveau sistem biologic imunitar. În paralel cu exterminarea, pieile roșii au fost și „integrați” în noua societate, în sensul exploatării muncii lor pentru o plată derizorie. Mai întâi au fost obișnuiți să consume băuturi spirtoase și apoi, în scurtă vreme, după instalarea dependenței de alcool și aducerea lor într o anumită stare de degradare fizică și morală, erau puși să adune pepite de aur din albia râurilor ziua întregă, muncă pentru care erau plătiți seara doar cu o cană de „apă de foc”. , un fapt binecunoscut și relatat ca atare inclusiv de către Karl May în celebrele sale romane.

Aceeași metodă a fost practicată mai târziu și în China, locul băuturii spirtoase fiind luat de opiu. Cu China lucrurile au mers însă ceva mai greu. China a fost abordată inițial de către englezii de la Compania Indiilor de Est în mod civilizat, aparent cu intenția de a face un comerț cinstit, legal și reciproc profitabil. După războaiele napoleoniene, englezii au început să cumpere din porturile chineze produse specifice – mătase, ceai etc. – pe care le plăteau cu monede de argint. După o vreme, englezii au constatat că există un flux prea mare de argint din Marea Britanie spre China și au căutat să înlocuiască argintul utilizat pentru plata mărfurilor chinezești cu altceva mai inovativ și mai rentabil. Și s au gândit la opiu. Acest narcotic era cunoscut în China de sute de ani, dar era folosit în medicină ca analgezic, utilizarea sa controlată de către stat, în scopul prevenirii abuzurilor. Deci englezii nu puteau să producă și să vândă opiu în mod legal pe teritoriul Chinei. Compania Indiilor de Est avea anexate vaste teritorii în India, în Bengal și în alte zone, în care se putea produce opiu fără probleme, cât despre introducerea narcoticului în China s a recurs la contrabandă. Aici opiul era desfăcut la negru și tot la negru erau procurate și mărfurile primite la schimb. În scurtă vreme, afacerea a devenit înfloritoare și deosebit de profitabilă, cu consecințe criminale asupra sănătății oamenilor, dar asta a contat mai puțin pentru britanici.

Drogul era introdus de către englezi în China prin firme private, precum: Jardine, Matheson & Co, David Sasson & Com și Dent & Co, în cantitate medie de 900 tone pe an. Apoi, în anul 1838, cantitatea de opiu de contrabandă care intra în China se apropia de 1.400 tone pe an . Alarmați, Împăratul chinez și administrația sa au impus pedeapsa cu moartea pentru contrabandă cu opiu și în anul 1839 au trimis la Canton un comisar imperial ca să stârpească contrabanda. Comisarul imperial a interzis comerțul cu opiu și a cerut ca tot opiul să fie predat autorităților chineze și ca toți negustorii străini să semneze un act prin care se angajau să nu comercializeze opiu, sub sancțiunea pedepsei cu moartea. Bineînțeles, interdicția nu a fost respectată de către englezi și autoritățile chineze au surprins un vas care a acostat în port, având la bord o încărcătură uriașă de opiu pentru mijloacele de navigație din acea vreme, 20.000 de lăzi, fiecare cu câte 55 kg de drog . „Marfa” a fost confiscată și distrusă de către chinezi și comisarul imperial a adresat un Memoriu către Regina Victoria, într o încercare de a opri contrabanda cu opiu, arătând că acest tip de trafic a otrăvit și ucis mii de civili chinezi. Memoriul nu a ajuns la Regină, fiind interceptat de către ofițerii englezi. Acest lucru a dus la Primul Război al Opiului (1839–1842) declanșat de Compania Indiilor de Est împotriva Chinei. Cu alte cuvinte, în spiritul „valorilor” europene, raționamentul britanic era: dacă voi nu ne permiteți să vă drogăm oamenii și să îi punem să lucreze pentru noi în schimbul drogului, atunci noi vom porni cu război împotriva voastră.

Pretextul nemijlocit pentru declanșarea Primului Război al Opiului l a constituit un incident oarecare. Niște marinari englezi beți, aflați în portul Kowloon, au profanat un templu și au ucis un om . Normal, o parte din marinarii vinovații au fost arestați și deținuți de către chinezi în vederea judecării, iar alții, în număr de șase, au fost arestați de către autoritățile britanice. În această situație, englezii au cerut ca marinarii prizonieri să le fie predați lor, spre a fi judecați în Marea Britanie, că ei nu pot avea încredere în Justiția chineză, pentru că acest sistem judiciar nu are… curte cu jurați, cam așa cum azi Occidentul ipocrit susține că, în alte sisteme judiciare din alte civilizații, nu se respectă pentru criminal „drepturile omului”. În același timp, cei șase marinari arestați de către englezi au fost transferați spre a fi „judecați” în Marea Britanie dar, odată ajunși aici, au fost imediat eliberați din lipsă de probe, la fel cum procedează azi SUA cu angajați din ambasadele lor din diferite țări, spre exemplu din România sau Anglia, angajați care au comis accidente de circulație soldate cu morți, aceștia sunt exfiltrați în SUA, unde Justiția de acolo bineînțeles că îi găsește nevinovați. Cu alte cuvinte, guvernul britanic a cerut pentru englezii din China „extrateritorialitate”, ceea ce însemna ca supușii britanici să fie judecați doar de judecători britanici.

Guvernul chinez s a menținut pe poziții, insistând ca negustorilor britanici să li se interzică să practice comerț dacă nu semnează un act prin care se obligă, sub sancțiunea pedepsei capitale, să nu comercializeze opiu și ca aceștia să respecte legile chinezești și să recunoască sistemul juridic chinez. Atunci Charles Elliot, administratorul colonial al Marinei Regale Britanice, a ordonat comunității britanice să se retragă din Canton și a interzis comerțul cu chinezii , ceea ce a constituit de fapt semnalul de începere a războiului.

Primul Război al Opiului a fost declanșat deoarece guvernul britanic a pretins despăguburi pentru cele 20.000 de lăzi cu opiu distruse de către autoritățile chineze, un război care a avut de fapt menirea de a proteja un infam trafic cu droguri. China a pierdut războiul și a fost obligată să deschidă cinci porturi pentru comerțul cu opiu și să cedeze britanicilor Hong Kongul. În acest fel au ajuns englezii în stăpânirea Hong Kong ului pe la jumătatea secolului al XIX lea, o provincie chineză unde populația este manipulată împotriva Chinei până în ziua de azi. Atunci, pe 29 august 1842, Chinei i a fost impus Tratatul de pace de la Nanking, un tratat numit de către chinezi „inegal”, pentru că prin acesta britanicilor nu le revenea nici o obligație .

Această pace nu putea să fie una durabilă, pentru că nemulțumea ambele părți. China nu era mulțumită din cauza caracterului inegal al Tratatului, iar pe de altă parte Anglia urmărea de fapt ca prin război să ocupe întreaga Chină, nu doar cele cinci porturi, și să impună legalizarea comerțului cu opiu și a consumului de droguri peste tot, pentru a putea exploata mai intens, cu un profit mai ridicat, întreaga populație uriașă a Chinei. A fost nevoie, așadar, de un al doilea război al opiului, care a și avut loc între anii 1856 1860.

Marea Britanie era conștientă de faptul că, orice armată ar avea, oricât de puternică, nu va putea singură să învingă China. În consecință, a cerut ajutor de la toate marile imperii care contau atunci, de la Imperiul Francez, Imperiul Rus și Statele Unite ale Americii. Simțind miros de sânge și cadavru, adică posibilitatea de a ocupa și dezmembra China, aceste puteri, au dat curs cererii Imperiului Britanic. A fost în realitate un prim război mondial, despre care lumea nu a vorbit ca atare. China a fost încolțită din toate părțile. Într un război îndelungat și sângeros, armatele chineze au fost învinse succesiv, împăratul Chinei a fost nevoit să părăsească orașul capitală Beijing, care a căzut pradă barbariei cuceritorilor europeni și palatele care serveau de reședințe imperiale au fost arse. Învingătorii au impus Chinei condiții grele și umilitoare: legalizarea comerțului cu opiu, dreptul navelor britanice și americane de a transporta prizonieri la muncă în America, adică legalizarea sclaviei și a muncii forțate în folosul colonizatorilor, plata către Marea Britanie și Franța a unei despăgubiri de război de câte opt milioane de taeli de argint (o unitate monetară chineză veche de mare valoare) pentru fiecare.

Surse:

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_al_Opiului
2. Leon Poon, Emergence Of Modern China, University of Maryland, 2008.
3. Peter Ward Fay, The Opium War 1840 1842, New York, W.W. Norton & Co, 1975, p. 71
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_al_Opiului
5. Susanna Hoe, Derek Roebuck, The Taking of Hong Kong: Charles and Clara Elliot in China Waters. Routledge, 1999, p. 203.