Prof. univ. dr. Nicolae Iuga
Blazonul lui Dragoș Vodă este cel mai vechi blazon cunoscut al vreunei familii nobile maramureșene. În acest caz, avem un blazon în formă de scut, în care culorile fundamentale sunt bineînțeles cele heraldice, auriul și albastrul celestin. Scutul blazonului lui Dragoș, așa cum acesta se mai păstrează zugrăvit pe zidul cetății de la Ardud din sec. al XV-lea, nu este practic împărțit, ci în același câmp unic, pe fond albastru celestin, avem în culori aurii jos o semilună cu coarnele în sus, central o săgeată îndreptată în sus, iar dextra și senestra, spre vârful săgeții, două stele puternic luminoase.
Semnificația elementelor este, în interpretarea noastră inspirată după René Guénon(1) , următoarea. Săgeata semnifică arhetipul lui axis mundi, un ax care pleacă de pe pământ și se înalță indefinit către cer, care leagă pământul cu cerul și totdată protejează pământul, ține separate cele două regimuri ontologice fundamentale, sprijină tăria cerului, pentru ca aceasta să nu cadă pe pământ și să declanșeze apocalipsa. Numai așa se pot înțelege aceste simboluri din blazon, trecând dincolo de imaginea brută a reprezentării lipsite de interpretare. Aici, în aceste reprezentări heraldice, avem transfigurate arhetipuri ale inconștientului colectiv, în înțelesul lui C. G. Jung(2) , elemente considerabile mai vechi decât faptele istorice legate de întemeierea unei formațiuni statale determinate. La fel și bourul (Bos primigenius, capul de bovideu cu coarnele curbate spre exterior, sau zimbrul (Bison bonasus, cu coarnele curbate spre interior) din stema Moldovei, sau cerbul Sfântului Hubertus din Occidentul Europei, sunt animale simbolice care conotează o forță primitivă deosebită, de proporții cosmice și joacă de asemenea un rol mitologic analog, de manifestare divină elementară care separă cerul și pământul.
Încă și mai clar se poate vedea calitatea săgeții de axis mundi, prin comparație cu simbolul Crucii creștine. Crucea semnifică, într-un sens, prin brațele ei orizontale amploarea vieții („Arborele vieții”), iar prin axul său vertical axis mundi „exaltarea” (în sensul etimologic) a vieții, tendința naturală a omului spre sfințenie, de înălțare către cer, de aspirație către infinit, axul vertical al Crucii face legătura Pământului cu Cerul și totdată sprijină Cerul. La una dintre cele mai reușite și mai complexe reprezentări românești ale Sf. Cruci, la Crucea brâncovenească, vedem că axul central se termină în partea de sus cu un capitel, semn clar că pe cruce se sprijină Cerul.
În ceea ce privește semiluna și stelele din blazon, lucrurile par mai simple. Semiluna de aici nu mai este în faza „crai nou”, ca în reprezentările mai târzii, ci este răsturnată cu coarnele în sus, așa cum aceasta se află confecționată din metal inclusiv pe turla unor biserici, imediat la baza crucii. Semiluna de sub crucea de pe turlă a fost interpretată uneori strict istoric, în sensul că ar fi fost folosită inteligent de către creștinii constructori de biserici, spre a proteja acele lăcașuri împotriva jefuitorilor tătari sau turci. Semiluna este un simbol sacru și pentru tătarii și turcii musulmani, iar aceștia, văzându-o sus în vârful turlei bisericii imediat sub cruce, ar fi renunțat să mai prade și să incendieze acea biserică. Numai că, dacă această interpretare ar fi adevărată, atunci cum se explică faptul că semiluna situată sub crucea din vârful turlei bisericii este prezentă și în zone ale Europei pe unde turcii și tătari nu au năvălit niciodată, în nord-estul Franței de exemplu? Deci, trebuie să ne reîntoarcem la cadrul nostru hermeneutic și să admitem că axul vertical aflat deasupra semilunii răsturnate cu coarnele în sus, fie săgeată sau cruce, joacă același rol simbolic, de coloană sacră între Pământ și Cer, coloană situată cu baza undeva într-o zonă cosmică supra-lunară, care traversează cel de „al doilea cer” văzut, cel al stelelor, cu vârful urcând indefinit până mai presus de stele, poate până la „al treilea cer”, despre care vorbește Sf. Apostol Pavel (II Corinteni, XII, 2), sau – de ce nu? – la „al nouălea cer” sensibil, despre care vorbesc într-o coincidență stranie mai multe tradiții vechi, de la Pitagora și hyperourania lui Platon până la folclorul românesc.
Blazonul lui Dragoș Vodă nu este doar cel mai vechi, ci mai are însușirea că este și cel mai răspândit, geografic vorbind. Un strănepot de-al lui Dragoș Vodă, care a trăit un secol și jumătate după el și care se chema Birtoc iar cu numele maghiarizat de Bartolomeu Dragffy, din ramura Dragffy de Beltiug, ajuns principe al Transilvaniei (între 1493-1499) și fost cuscru al lui Ștefan cel Mare, a avut reședința la Ardud (undeva între Satu Mare și Zalău), în castelul ridicat de către el însuși. În acest castel se mai păstrează blazonul familiei, exact cu aceleași elemente heraldice de bază, ca ale strămoșului său Dragoș Vodă Descălecătorul Moldovei, având în plus lateral în afara scutului, ca susținători doi dragoni cu capetele de lup și cozile împletite, care apără blazonul ca atare. Adaosul este explicabil, Bartolomeu Dragffy a fost penultimul comandant al Ordinului Dragonului, ultimul comandant fiind chiar fiul său Ioan, căzut pe câmpul de luptă de la Mohacs, la 1526.
Acest blazon al drăgoșeștilor a fost totodată, cu elementele heraldice vechi neschimbate dar cu adăugarea unor elemente exterioare diferite, blazonul mai multor familii nobile din Maramureș descendente din Dragoș I. De exemplu, blazonul nepotului lui Dragoș, numit Giula de Giulești, conține o modificare față de familia Dragffy de Beltiug. La Giula de Giulești apare în cimer un panaș de păun străpuns de o săgeată, dar nu mai apar la susținători cei doi dragoni, spațiul acestora fiind ocupat de către niște flori de crin stilizate, dispuse exact în locul lăsat liber de către dragoni și reproducând forma acestora. Și să mai observăm că în stemele episcopiilor ortodoxe române, locul celor doi dragoni susținători din afara câmpului heraldic este luat, explicabil, de doi îngeri.
Dar prezența blazonului drăgoșeștilor nu se limitează numai la spațiul actual al României. Au existat descendeți din această familie care au ajuns cărturari însemnați ai vremii lor, dispunând în același timp de averi considerabile. Unii dintre aceștia trebuie că au făcut studii la celebra Universitate Jagiellonă din Cracovia, unde încă din secolul al XV-lea aproximativ jumătate dintre studenți proveneau din afara Poloniei. Iar cei care își permiteau să susțină financiar Universitatea cu sume importante de bani erau recompensați prin aceea că blazonul familiei lor era fixat, ca altorelief în piatră, în niște firide săpate anume în acest scop în zidurile Universității. Este și cazul blazonului familiei și descendeților lui Dragoș Vodă Descălecătorul Moldovei. În zidul acestei Universități, în altorelief, se află blazonul alcătuit numai din figurile heraldice de bază din interiorul scutului, semiluna, stelele și săgeata, atâta doar că în cimer este adăugată o coroană princiară.
Să trecem acuma la blazonul lui Bogdan Vodă Întemeietorul Moldovei, care este și cel mai longeviv fiind, cu anumite variațiuni minore, în uz ca simbol de stat până azi, este cel care dat stema Moldovei până în zile noastre, fie stema Moldovei ca provincie românească în stema generală a României, în cartierul doi (senestra sus), fie stema de stat actuală a Republicii Moldova. Reprezentările de bovidee, zimbrul sau bourul se află și pe stemele unor localități de „oaspeți regali” întemeiate de către regalitatea angevină în Maramureș, Sighet și respectiv Câmpulung la Tisa, ceea ce i-a făcut pe unii importanți specialiști în heraldică, precum Tudor-Radu Tiron(3) să susțină ipoteza împrumutului acestuia din tradiția heraldică maghiară din Maramureș, dar celebrul istoric al religiilor Mircea Eliade susține categoric caracterul autohnton al temei.
Tratând subiectul „vânătorii rituale”, Mircea Eliade arată că tema mitică a unui animal care conduce un grup etnic în patria sa viitoare este amplu atestată în mitologia latină și cea elenistică(4) . Același autor consideră că tema vânătorii rituale a zimbrului este cu siguranță autohtonă(5) , demonstrând prin trimiteri la multiple surse documentare că la daci zimbrul se bucura de un prestigiu religios deosebit. În tradiția maghiară (evident, ulterioară celei dacice), spre deosebire de cea românească a vânării și uciderii zimbrului de către Dragoș Vodă, animalul mitologic (în speță o căprioară) nu este urmărit de către vânătorii Hunor și Maghor spre a fi ucis, ci este mai degrabă urmat ca un animal-călăuză trimis de către divinitate, spre a-i salva dintr-o situație fără ieșire, după care acest animal-călăuză pur și simplu dispare, deci este vorba de o legendă structural diferită față de cea românească.
Din punct de vedere mitologic taurul, bovideul în general, fie el bour sau zimbru, simbolizează forța redutabilă și este ca o epifanie a Zeului. La fel ca și zimbrul, și cerbul solar al Sfântului Hubertus din mitologiile nord-europene este reprezentat cu picioarele pe pământ și cu coarnele atingând și susținând cerul. În stema Moldovei, zimbrul are steaua deasupra capului, între coarne, semn că susține cu puterea sa regnul supra-lunar, celest, apoi alături senestra se află luna, de regulă în faza crai nou, iar dextra regnul sub-lunar, teluric, marcat printr-o floare stilizată cu cinci petale, așa-numita „rozetă” a bogdăneștilor, și aceasta la rândul ei încărcată de complexe semnificații mitologice și esoterice.
Floarea cu cinci petale, de fapt o expresie a Pentadei, ca simbol heraldic sau de natură esoterică, suscită un interes mai aparte. Forma rozetei bogdăneștilor este practic identică cu floarea de nu-mă-uita, așa cum aceasta este reprezentată ca simbol nu este altceva, după René Guénon, decât tot o stilizare a simbolului Crucii(6) . Imaginea Crucii ca arhetip implică atât complementaritatea cât și opoziția. Orizontala și verticala Crucii sunt complementare, pentru că nu putem spune că ar exista opoziție între sensul orizontal și cel vertical, ci complementaritate. Dar plecând de la centrul Crucii pe orizontală, vom avea direcții contrare, opoziții, între dreapta și stânga, între față și spate, punctele cardinale în general, sau chiar o „roză a vânturilor” pe direcțiile cărora, matematic vorbind, putem progresa la infinit. Iar plecând din centrul Crucii pe axul vertical avem, la limită, sus zenitul și jos nadirul, Împărăția Cerurilor,de fapt supracelestă și iadul subpământean. Întorcându-ne în centrul Crucii, observăm că aici se întâlnesc și se dizolvă toate opozițiile, iar acest centru este Ființa dumnezeiască a lui Iisus Christos, fără de care ideea de Cruce ca simbol ar fi lipsită de sens. Dacă ne reprezentăm Crucea în esență în mod viu, sub formă de floare, avem o Pentadă, avem cinci petale, patru petale corespunzătoare celor patru brațe ale Crucii și apoi o a cincea petală a florii închipuind centrul, esența divină a lumii, Alfa și Omega ei, Persoana Treimică a Fiului lui Dumnezeu. Sau, așa cum putem vedea pe crucile celtice bogat ornamentate, pe cele patru brațe ale crucii, în capete sunt reprezentate simbolurile celor patru evangheliști, iar în centrul Crucii avem Mielul lui Dumnezeu, simbolul lui Iisus Christos.
În afară de stema Moldovei și în afară de imaginarul heraldic occidental, această floare cu cinci petale, care mai este numită și „rozeta bogdăneștilor”, se mai poate vedea azi, desigur cu semnificațiile ei esoterice și heraldice uitate, așa cum a fost aceasta executată în basorelief, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe turla Bisericii Ortodoxe cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Sighetu Marmației. Apoi, în Biserica veche de lemn din Săliștea de Sus numită și Biserica Nistoreștilor, ridicată pe la anul 1650, registrul picturii de pe pereți este despărțit de cel al bolții printr-un brâu de flori, margarete, care sunt tot un simbol al bogdăneștilor, știut fiind că voievodul Bogdan Întemeietorul Moldovei a avut o fiincă ce purta numele de botez Margareta, căreia în Moldova i se zicea Mușata și care este întemeietoarea dinastiei domnești a Mușatinilor. Margaretele pictate în această biserică din Săliștea de Sus, de către pictorul de origine poloneză Alexandru Ponehalschi pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, sunt stilizate și reprezentate ca având un număr de opt petale, simbol cunoscut sub numele de steaua creștină. Această stea este o reprezentare paleocreștină, de origine bizantină, a simbolului Crucii, imaginea fiind obținută prin suprapunerea a două cruci cu brațele egale, o cruce fiind răsucită în raport cu celaltă la 45 de grade. În bisericile din nordul Moldovei construite pe vremea lui Ștefan cel Mare, steaua în opt colțuri constituie fundalul invariabil pe care este pictat Iisus Christos Pantocrator în cupola centrală, care înseamnă că Mântuitorul caută la lumea aceasta de sus din ceruri, sau Sfânta Fecioară Maria Theotokos deasupra altarului sau Dumnezeu-Tatăl, zis și Cel Vechi de Zile.
Referințe:
1. Vezi Le Symbolisme de la Croix, Paris, 1931, p. 57.
2. C. G. Jung, Opere complete 1. Arhetipurile și inconștientul colectiv, trad. Vasile Dem. Zamfirescu, Ed. Trei, București, 2003, p. 53-55.
3. Tudor-Radu Tiron, Familiile boierești din Moldova și Țara Românească, Librăria Bizantină, București, 2014.
4. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, E.S.E., București, 1980, p. 147.
5. Idem, p. 148.
6 René Guénon, op. cit., p. 83 și urm.
