1. S. P. Huntington: Delimitarea civilizațiilor prin „ciocnirea” lor

Huntington îşi elaborează o viziune proprie sub influenţa lui Spengler şi Toynbee. Lumea de azi nu mai are ca actori principali pe scena politică internaţională state naţiune, ci un anumit număr mai mic de civilizaţii, coagulate în jurul unor state nucleu. Aceste civilizaţii contemporane sunt: Civilizaţia cre ștină Occidentală, Civilizația creștină Oreintală, Chineză, Japoneză, Islamică, Indiană, Latino americană şi (în funcţie de ce va rezerva viitorul) Civilizaţia africană . Fireşte, cele 193 de state naţionale existente în prezent pe glob mai joacă încă un rol important ca subiecţi de drept internaţional, administrează ţara în interior, gestionează resurse şi relaţii externe, percep ameninţări din exterior etc. Statele naţiune definesc ameninţările externe în funcţie de intenţiile altor state, dar aceste intenţii sunt percepute în baza unor tipare culturale şi a unei memorii istorice modelate cultural în interiorul unei civilizaţii care adeseori transcende statul naţiune. Iar acestea sunt chestiuni de mentalitate în configurarea cărora religia joacă un rol deosebit de important.

Prima teză a lui Huntington este enunţată fără echivoc: „marile civilizaţii din istoria omenirii au fost strâns identificate cu marile religii ale lumii”. Mai precis, patru din cele cinci religii „mondiale”, în viață și azi, enumerate ca atare de către Max Weber: creştinismul, islamul, hinduismul şi confucianismul, au constituit fundamente pentru civilizaţii determinate, omonime. Excepţie face budismul, care este o religie proprie mai multor culturi, dar pe care nu s a fundamentat o civilizaţie determinată. Pentru afirmaţia reciprocă nu există însă excepţii, nu există mari civilizaţii care să nu fi fost fundamentate pe mari religii. Inclusiv civilizaţia europeană occidentală s a format având la bază religia creştină în varianta ei romană şi chiar conştiinţa de sine europeană, conştiinţa apartenenţei la această civilizaţie a luat naştere în cursul unor războaie cu caracter religios, respectiv Cruciadele din secolele XI XIII. Pentru o perioadă foarte scurtă, la scara istoriei, în secolul XX, conflictele intra şi inter civilizaţionale au fost motivate şi modelate de ideologii, dar spre sfârşitul acestui secol ideologiile au intrat în declin, iar diferenţierea intercivilizaţională se realizează din nou pe componenta religioasă.

Fenomenul globalizării este susţinut de procese obiective, cu caracter universal, dar cu punctul de plecare în civilizaţia occidentală: tendinţa generalizată de asimilare a progresului tehnic, activitatea companiilor transnaţionale, relaţiile financiar bancare etc. Nu se mai poate pune problema respingerii acestor influenţe, a autoizolării, a autarhiei, a închiderii în sine la nivel de naţiune sau de civilizaţie. Istoria a demonstrat că tendinţele de respingere a globalizării manifestate din partea unor ţări izolate (Corea de Nord, Cuba, unele ţări islamice) constituie o soluţie greşită. Problema reală care se pune este aceea dacă asimilarea acestor influenţe globaliste, ceea ce Huntington numeşte modernizare, se poate realiza şi fără occidentalizare sau nu. În funcţie de răspunsul dat la această întrebare, se va putea estima dacă valorile civilizaţiei occidentale, democraţia de exemplu, vor deveni efectiv universale sau nu.

A doua teză a lui Huntington este enunţată astfel: în prezent se poate observa o redeşteptare a sentimentului religios, religia practic preia sarcinile ideologiei, iar naţionalismul religios tinde să înlocuiască naţionalismul laic . Acest tip de naționalism, în variantele sale de la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, era întemeiat pe o anumită filosofie a istoriei, raţională în sine. Naţiunea era văzută ca un organism în dezvoltare, iar cadrul propriu şi propice de dezvoltare era statul naţional. Să nu se îngăduie unei naţiuni să se dezvolte în cadrul său „firesc”, atâta timp cât naţiunea era viabilă şi încă nu şi a consumat energiile creatoare, era cea mai mai mare crimă. Aceasta a fost ideea forţă care a dus la dezmembrarea imperiilor multinaţionale, la sfârşitul primului război mondial. Portdrapelul acesteia a fost însuşi preşedintele SUA Woodrow Wilson, între anii 1913 1921, un susţinător fervent al principiului autodeterminării naţiunilor. Naţionalismul laic era un naţionalism zis şi luminat, adept al consultărilor plebiscitare.

Spre sfârşitul secolului XX, naţionalismul laic a fost înlocuit treptat şi insesizabil cu un naţionalism religios, iraţional, adept al recurgerii la violenţă. Există şi azi conflicte armate între naţiuni aparţinând aceleaşi civilizaţii şi religii, dar nu sunt cele mai importante conflicte, sunt conflicte locale, nu conflicte care ar tinde să devină războaie importante, să se internaţionalizeze. Dar există şi zone de falie, de fractură culturală, zone care separă religii şi civilizaţii, unde conflictele sunt mult mai periculoase şi pot cunoaşte o escaladare până la dimensiunile unui război între confesiuni şi civilizaţii. Drept exemplu este luat de către Huntington cazul fostei Iugoslavii. Arabia Saudită, Turcia, Iran şi Libia au procurat fonduri şi arme pentru bosniacii musulmani, nu în virtutea vreunor interese economice, ci datorită înrudirii religioase. S a ajuns la un conflict sângeros, un conflict care putea fi prevenit şi rezolvat prin negocieri, dacă la mijloc ar fi fost vorba de un naţionalism laic, nu de unul religios. Fosta Iugoslavie nu s a putut dezmembra paşnic, deoarece aici s au confruntat sârbii ortodocşi cu bosniacii şi albanezii musulmani, precum şi cu croaţii catolici.

A treia teză a lui Huntington: conflictele importante ale viitorului nu vor mai fi conflicte între state naţionale, ci între civilizaţii şi vor avea şi o dimensiune religioasă. Aceste conflicte se vor produce de a lungul liniilor de falie culturală care care separă civilizaţiile unele de altele, pe locul de întâlnire geografică a civilizaţiilor. După F. Fukuyama dar şi după alţi autori, modernizarea şi globalizarea sunt procese care slăbesc statul naţional ca sursă identitară , şi astfel religiile, care transcend frontierele naţionale, preiau acest rol şi devin o atare sursă identitară. Diferitele regiuni ale lumii încearcă să şi definească identitatea culturală în raport cu Occidentul apelând la religie, pentru că apartenenţa cultural religioasă este mai puţin schimbătoare decât apartenenţa politică sau economică. Diferenţele de religie crează diferenţe de ordin politic, iar proximitatea geografică dă naştere la pretenţii teritoriale conflictuale. Este o iluzie păgubitoare să ne imaginăm că ar putea să existe în viitor o civilizaţie universală, bazată pe o împărtăşire unanimă a valorilor occidentale, o civilizaţie universală a democraţiei politice, a productivităţii economice şi a pluralismului confesional. O civilizaţie universală și o etică globală sunt cu neputinţă, atâta vreme cât nu este posibilă o religie universală.

Există şi cazuri în care faliile inter civilizaţionale trec chiar prin interiorul unor state, numite de către Huntington „state sfâşiate”. De exemplu, limesul între Europa Occidentală catolică/ protestantă şi Europa de Est, spaţiul ex sovietic ortodox, ar implica o atare demarcaţie. Această celebră linie de demarcaţie a lui Huntington urcă de la Marea Adriatică, străbate fosta Iugoslavie cu aproximaţie pe frontierele dintre Bosnia – Croaţia pe de o parte şi Serbia pe de altă parte, apoi parcurge România pe arcul carpatic, repartizând Transilvania la Europa Catolică, iar Muntenia şi Moldova la spaţiul civilizaţiei Ortodoxe, apoi străbate Ucraina, separând partea vestică greco catolică a acestei ţări de partea centrală şi estică ortodoxă, după care urcă până la Marea Baltică, pe frontierele dintre Polonia – ţările baltice pe de o parte şi Rusia şi Belarus pe de altă parte. Nu mai are nici o importanţă acuma, dacă această linie de demarcaţie imaginată de către Huntington, în urmă cu trei decenii, poate fi considerată ca fiind eronată în unele chestiuni de detaliu sau că trebuie respinsă, pe anumite segmente, din raţiuni politice sau patriotice. Fapt este că fosta Iugoslavie s a dezmembrat prin război chiar pe această linie de separaţie inter civilizaţională. România a reuşit să evite problema în speţă printr o politică satisfăcătoare faţă de minorităţile etnice şi prin reuşita aderării la NATO şi UE. În cazul Ucrainei, pe care Huntington o numea în anul 1997 „ţară sfâşiată”, predicția lui s a confirmat, în sensul că în iarna anului 2003 2004, în contextul tensionat al alegerilor prezidenţiale de aici, s a evocat în mod real eventualitatea „federalizării” ţării, adică a ruperii ei între Vestul catolic uniat şi pro european, şi Estul ortodox şi pro rus, urmând cu aproximaţie linia de demarcaţie a lui Huntington.

Concluzia spusă apăsat şi repetat de către Huntington este că în prezent şi pe viitorul previzibil identitatea civilizaţională va fi conferită cel mai puternic de către religie, mai mult decât de altceva: ideologie de clasă, idealuri culturale etc. Că, în caz de război, identitatea şi auto identificarea religioasă devin dominante în raport cu celelelte trăsături identitare surcalsând, la fel ca și în Evul Mediu, chiar sentimentul naţional. Că Occidentul ar trebui să renunţe la încercările de a reforma alte civilizaţii şi de a impune propria civilizaţie altor arii culturale. Şi că liderii politici pot evita un război inter civilizaţional, prin acceptarea caracterului multi civilizaţional, multi religios şi multipolar al lumii în care trăim.


2. Alexander G. Dughin: Delimitarea civilizațiilor prin confruntarea lumii unipolare cu o lume multipolară (Sursa: https://katehon.com/ru/article/mnogopolyarnoe-chelovechestvo)

O lume multipolară este, în primul rând, o filozofie. Se bazează pe o critică a universalismului occidental. Occidentul s-a identificat cu umanitatea într-o manieră rasistă, imperialistă. Cândva, Marea Britanie a declarat toate mările și oceanele lumii proprietatea sa. Civilizația occidentală a declarat întreaga umanitate drept proprietatea sa, în primul rând, conștiința sa. Așa s-a dezvoltat o lume unipolară.

Lumea unipolară are un singur set de valori – cele occidentale. Există un singur sistem politic - democrația liberală. Există un singur model economic - capitalismul neoliberal. Există o singură cultură - cultura postmodernă. Există o singură idee despre gen și familie - LGBT. Există o singură versiune de dezvoltare - perfecțiunea tehnică până la post-umanism și deplasarea completă a umanității de către AI și cyborgi. O lume unipolară, conform susținătorilor ei, este un „triumf al istoriei lumii”, o victorie totală a timpurilor moderne occidentale, a liberalismului, care a devenit singura și incontestabila ideologie a întregii omeniri. Multipolaritatea este o filozofie alternativă. Se bazează pe o obiecție fundamentală: Occidentul nu este întreaga umanitate, ci doar o parte din ea, regiunea sa, o provincie a sa. Aceasta nu este o civilizație la singular, ci una dintre civilizații. Și astăzi există cel puțin șapte astfel de civilizații, de unde cel mai important concept al teoriei multipolare: heptarhia. Unele civilizații au fost deja unite în uriașe State continentale, State-Lumi, State-Civilizații sau wénmíng guójiā (în chineză). Alții nu au făcut-o încă.

Occidentul colectiv, țările NATO și vasalii SUA sunt doar unul dintre poli. Mai sunt încă trei: Rusia-Eurasia, China Mare (Zhōngguó sau Tiānxià) și India Mare. Toate sunt state-civilizații, sau state-nucleu cum zicea Huntington, adică ceva mai mult decât țări obișnuite. Și încă trei spații mari, integrate în diferite grade: lumea islamică, ferm unită de religie, dar încă divizată politic; Africa trans-sahariană neagră și Oikcumena din America Latină. Toate cele șapte civilizații au profiluri religioase complet diferite, sisteme diferite de valori tradiționale, vectori diferiți de dezvoltare, identități culturale diferite. Civilizația occidentală, în ciuda pretențiilor sale, este doar una dintre ele.

Arogantă, agresivă, înșelătoare, prădătoare și periculoasă. Cu toate acestea, pretențiile sale de universalism sunt nefondate, iar dominația sa se bazează pe standarde duble. Multipolaritatea se opune nu Occidentului, ci tocmai pretențiilor Occidentului de unicitate și universalitate. Cunoaștem aceste afirmații din prima mână. Ele pătrund în toate sistemele culturii, științei și educației noastre. Occidentul a pătruns în societățile noastre cu ideologia sa, a atras și a sedus elitele, a adus societatea noastră sub controlul său informațional și a încercat să ne conducă tineretul cât mai departe de credință și tradiție.

Dar era unei singure hegemonii, accea a Occidentului, s-a încheiat. I s-a pus capăt prin poziția Rusiei și a președintelui Vladimir Putin, când am refuzat să ne sacrificăm suveranitatea și am intrat într-o luptă pe viață și pe moarte cu Occidentul în Ucraina. Luptăm în Ucraina nu cu ucrainenii, ci cu o lume unipolară. Și inevitabila noastră victorie va fi nu numai a noastră, ci a întregii umanități, care va vedea direct că puterea Occidentului nu este absolută, că ea și politica sa de neo-colonialism și de-suveranizare pot fi supuse un „nu” decisiv.

Rusia este unul dintre polii unei lumi multipolare. Aceasta nu este o întoarcere la vechiul model bipolar. Acesta este începutul unei arhitecturi mondiale complet noi. Creșterea rapidă a economiei chineze și întărirea suveranității chineze, în special sub conducerea lui Xi Jinping, a transformat China într-un alt pol complet independent. Și văzând asta Occidentul, reprezentat de elita globalistă a Statelor Unite, i-a declarat imediat război comercial.

Lumea islamică a provocat Occidentul în primul rând în sfera religioasă și culturală. Valorile occidentale care cer în mod deschis distrugerea tradițiilor, familiei, genului, culturii, religiei sunt incompatibile cu fundamentele islamului. Fiecare dintre cei aproape 2 miliarde de musulmani înțelege acest lucru astăzi. Și astăzi lumea islamică are propriul său război cu Occidentul globalist în Palestina, în Orientul Mijlociu, unde genocidul rușinos al poporului palestinian este în plină desfășurare cu aprobarea totală a Occidentului.

India este un alt pol. Astăzi, sub conducerea lui Narendra Modi, aceasta este o întreagă civilizație care se întoarce la rădăcinile ei vedice, la tradiția ei străveche, la fundamentele ei. Nu mai este o colonie culturală și economică a Occidentului, ci un gigant global în ascensiune. Africa și America Latină urmează în mod consecvent și metodic, deși nu fără probleme, aceeași cale.

Mișcarea panafricană pregătește calea pentru o integrare africană unită și cuprinzătoare, liberă de controlul neo-colonial. Aceasta este o nouă teorie, o nouă practică, care a absorbit cele mai bune aspecte ale etapelor anterioare ale luptei de eliberare, dar se bazează pe o altă filozofie, unde religia, spiritul și valorile tradiționale joacă rolul cel mai important.

America Latină își continuă, de asemenea, calea luptei anticoloniale. Și aici popoarele caută noi căi de consolidare și unitate, depășind parțial modelele învechite care împărțeau pe toți în dreapta și stânga. În multe țări din America Latină, susținătorii valorilor tradiționale, religiei, familiei se unesc cu cei care susțin dreptatea socială sub steagul unei lupte comune, împotriva neo-colonialismului Occidentului colectiv și a culturii sale pervertite anti-umane.

Lumea multipolară de astăzi nu este o utopie și nu este doar un proiect teoretic. Șase civilizații din șapte (din heptarhia planetară) s-au unit într-un nou bloc, în BRICS. Există reprezentanți ai fiecăruia dintre ei. Avem de-a face cu instituţionalizarea multipolarităţii. Marea Umanitate se unește, se înțelege, începe să-și armonizeze tradițiile și orientările, sistemele sale de valori tradiționale și interesele sale.

Numai Occidentul colectiv, încercând să-și mențină hegemonia cu orice preț, refuză categoric să fie inclus în acest inevitabil proces multipolar. Îl confruntă. Occidentul colectiv reprezintă intriga și provoacă conflicte. Efectuează intervenții. Încearcă să sugrume toate buzunarele de independență cu sancțiuni și presiuni directe. Și dacă nu funcționează, atunci intră în confruntare militară directă, ca în Ucraina, în Gaza, și azi-mâine în Oceanul Pacific.

Cu toate acestea, Occidentul nu este monolitic. Sunt două „Occidente”: Occidentul globalist al elitelor liberale și Occidentul tradițional, Occidentul popoarelor și al societăților. Însuși Occidentul tradițional suferă de atotputernicia globaliștilor pervertiți și încearcă, acolo unde poate, să ridice o revoltă. Popoarele din Occident nu sunt dusmanii unei lumi multipolare. Sunt victime în primul rând. Și așa cum arată interviul președintelui nostru cu jurnalistul Tucker Carlson, există mult mai multe în comun între Rusia și anti-globaliștii americani decât pare.

Prin urmare, adevărata victorie a multipolarității nu va fi înfrângerea Occidentului colectiv, ci mântuirea lui, întoarcerea lui la valorile proprii, occidentale-tradiționale (și nu pervertite), la cultura sa (și nu la cultura anulată), la rădăcinile sale clasice greco-romane și creștine. Cred că popoarele Occidentului prezent, eliberate de jugul globalist, se vor alătura cândva în viitor și Marii Umanități, devenind un pol respectabil al unei lumi multipolare. A înceta de a mai fi hegemon nu este numai în interesul tuturor civilizațiilor non-occidentale, ci și în interesul Occidentului însuși.